Invizibilă la Propria Mea Familie: Povestea unei Mașe care Nu a Fost Invitată la Nunta Fiicei Sale Vitrege

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână invitația la nuntă… care nu era pentru mine. O găsisem întâmplător pe masa din hol, adresată doar tatălui ei, Sorin. Am simțit cum mi se taie respirația. După atâția ani în care am încercat să fiu o mamă pentru ea, să-i alin dorurile și să-i fiu sprijin, acum eram invizibilă.

— Katarina, nu te mai consuma, mi-a spus Sorin, evitându-mi privirea. „E decizia ei. Poate că nu vrea să-ți facă rău, poate doar… nu știe cum să gestioneze situația.”

— Nu știe? Am crescut-o de la 8 ani! Am stat nopți lângă patul ei când avea febră, i-am făcut pachețelul pentru școală, am plâns când a intrat la facultate. Și acum? Sunt nimeni?

Sorin a oftat adânc și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu gândurile mele, cu furia și cu un gol imens în piept. Am încercat să-mi amintesc unde am greșit. Poate că nu am fost destul de blândă? Poate că am fost prea severă? Sau poate că niciodată nu m-a văzut ca pe mama ei adevărată.

Am sunat-o pe mama mea. „Mamă, nu mă invită la nuntă. Ce fel de om sunt eu?”

— Draga mea, oamenii nu văd mereu eforturile celorlalți. Dar tu știi ce ai făcut pentru ea. Nu te lăsa doborâtă.

Dar nu era atât de simplu. În acea seară, am primit un mesaj de la Ana: „Katarina, sper să nu te superi că nu te-am invitat. E o zi specială pentru mine și vreau să fie doar cu familia apropiată.”

Familia apropiată… Am simțit cum mă prăbușesc. Ce sunt eu atunci?

A doua zi dimineață, Sorin a venit nervos acasă. „Am vorbit cu Maria (fosta lui soție). I-am spus că nu e normal ce face Ana. Că tu ai fost acolo mereu pentru ea!”

— Și ce a zis?

— A zis că nu e treaba ei și că Ana e adultă acum.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una în care eram mereu „mașă”, niciodată mamă adevărată, și alta în care eram doar o străină tolerată din politețe.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăcere. Sorin era tot mai absent, iar eu mă simțeam ca o fantomă printre amintiri. M-am uitat la pozele cu Ana mică: la serbarea de la grădiniță, la excursia la mare când s-a pierdut pe plajă și am alergat disperată după ea… Toate momentele astea păreau acum șterse cu buretele.

Într-o seară, am auzit ușa trântindu-se. Era Sorin, furios:

— Nu pot să cred! Maria a postat pe Facebook că „familia completă” va fi la nuntă! Adică noi nu suntem familie?

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Sorin s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Katarina, îmi pare rău… Poate ar trebui să mergem totuși la nuntă, chiar dacă nu suntem invitați oficial.

— Nu vreau să fiu umilită! Nu vreau să fiu acolo ca un musafir nepoftit!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la vacanțele ratate ca să-i cumpăr hainele preferate, la serile când îi ascultam problemele de adolescentă, la certurile cu Sorin când îi luam apărarea… Și totuși, nimic din toate astea nu conta acum.

A venit ziua nunții. Casa era pustie. Sorin s-a îmbrăcat în costum și a plecat singur. Mi-a spus doar atât:

— Dacă vrei să vii… încă mai poți.

Am rămas pe hol, privind ușa închisă. Am simțit că mi s-a rupt ceva în suflet. Am luat telefonul și i-am scris Anei un mesaj lung — i-am spus tot ce simt: cât am iubit-o, cât m-a durut excluderea asta și cât mi-aș fi dorit să fiu acolo pentru ea.

Nu mi-a răspuns niciodată.

Seara târziu, Sorin s-a întors tăcut. S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— A fost frumos… dar parcă lipsea ceva.

Am zâmbit trist:

— Poate lipsea cineva care a iubit-o fără să fie obligat.

De atunci, relația noastră cu Ana s-a răcit complet. Eu am rămas cu întrebarea: oare dragostea necondiționată există cu adevărat sau suntem condamnați să fim mereu „cei din afară” în viețile celor pe care îi iubim? Voi ce credeți — cine stabilește cine aparține cu adevărat unei familii?