La 53 de ani, între dorința de a iubi din nou și opoziția copiilor mei

— Mamă, nu poți să faci asta! Nu după tot ce s-a întâmplat! vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, cu pereții încărcați de amintiri. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea lui Vlad, fiul meu, e la fel de tăioasă ca și cuvintele surorii lui.

Îmi trag sufletul adânc. Îmi simt inima bătând haotic, ca atunci când am primit vestea morții lui Sorin, soțul meu. Au trecut trei ani de atunci, dar durerea încă mă vizitează în nopțile lungi, când casa e prea tăcută și umbrele trecutului se preling pe pereți.

— Ioana, Vlad… nu vă cer permisiunea. Vreau doar să mă ascultați. Să înțelegeți că am nevoie să trăiesc din nou, spun încet, cu vocea aproape stinsă.

Ioana izbucnește:
— Să trăiești? Cu un străin? Cum poți să uiți de tata așa repede?

Mă uit la ea și văd în ochii ei aceeași teamă pe care o simt și eu uneori: frica de a pierde ceea ce a mai rămas din familie. Dar Mihai nu e un străin. L-am cunoscut la clubul de lectură din oraș, unde am mers la insistențele vecinei mele, Maria. Am râs împreună la o glumă despre Eminescu și ne-am trezit povestind despre viețile noastre ca și cum ne-am fi știut dintotdeauna.

— Nu-l cunoști pe Mihai, îi răspund Ioanei. Și nici nu vrei să-l cunoști. De ce?

Vlad oftează greu:
— Mamă, nu e vorba doar despre el. E despre noi. Despre tata. Despre cum arată familia noastră acum.

Mă simt prinsă între două lumi: una în care sunt mama lor, păstrătoarea tradițiilor și a amintirilor, și alta în care sunt doar Elena, o femeie care vrea să iubească din nou. Am 53 de ani și mă simt mai vie ca niciodată când Mihai mă ține de mână în parc sau când îmi trimite mesaje stângace cu emoticoane pe WhatsApp.

În seara aceea, după ce copiii mei pleacă trântind ușa, mă prăbușesc pe canapea și plâng. Plâng pentru Sorin, pentru mine, pentru copiii mei care nu pot accepta că viața merge înainte. Plâng pentru că mi-e frică să nu-i pierd și pe ei dacă aleg să fiu fericită.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la Mihai: „Bună dimineața, Elena! Sper că ai dormit bine. Dacă vrei să ieșim la o plimbare azi, sunt aici.”

Îi răspund după câteva minute de ezitare: „Da, vreau.”

Ne întâlnim în parcul central. Mihai are 56 de ani, părul grizonat și ochii blânzi. Și el a fost văduv; soția lui s-a stins acum patru ani. Ne leagă aceeași durere și aceeași sete de viață.

— Copiii tăi nu sunt pregătiți să te vadă fericită cu altcineva, spune el cu blândețe.

— Nici eu nu sunt sigură că sunt pregătită să-i dezamăgesc…

Mihai îmi ia mâna în a lui:
— Dar tu? Tu ce vrei?

Îmi dau seama că nu mi-am pus niciodată cu adevărat această întrebare. Mereu am trăit pentru ceilalți: pentru Sorin, pentru Ioana și Vlad. Acum, când am șansa să-mi ascult inima, mă simt vinovată.

Seara, primesc un telefon de la mama mea:
— Elena, dragă, nu-i lăsa pe copii să-ți dicteze viața. Și eu am rămas văduvă tânără și am regretat toată viața că n-am avut curajul să iubesc din nou.

Cuvintele ei mă cutremură. Oare chiar vreau să trăiesc cu regrete?

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și copii crește. Ioana refuză să-mi vorbească, iar Vlad îmi trimite mesaje scurte și reci: „Ai grijă de tine.”

Mihai mă invită la el acasă într-o duminică după-amiază. Îmi arată fotografii cu fiica lui plecată în Germania și cu nepoțelul pe care îl vede doar pe Skype. Îmi povestește despre singurătatea care îl apasă seara și despre cât de mult îi lipsește apropierea unui om drag.

— Știi ce mi-a spus fata mea când i-am zis că te-am cunoscut? „Tată, dacă te face fericită, eu sunt fericită.”

Simt un nod în gât. De ce nu pot copiii mei să spună același lucru?

Într-o seară ploioasă, Ioana vine la mine acasă fără să anunțe. E udă leoarcă și are ochii roșii de plâns.

— Mamă… mi-e frică să nu te pierd și pe tine…

O iau în brațe și plângem împreună. Îi spun că dragostea pentru Mihai nu șterge dragostea pentru tatăl ei sau pentru ea și Vlad. Că inima mea e destul de mare pentru toți.

Vlad vine după câteva zile cu o sticlă de vin și două pahare.
— Hai să bem ceva… Poate ai dreptate. Poate merităm toți o șansă la fericire.

Nu e totul rezolvat peste noapte. Copiii mei încă au rezervele lor, iar eu încă mă lupt cu vinovăția și frica. Dar acum știu că am dreptul să-mi trăiesc viața așa cum simt.

Uneori mă întreb: Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți urmezi inima când toți cei dragi îți spun să te oprești? Și dacă nu riscăm nimic pentru fericirea noastră, ce ne mai rămâne?