La 72 de ani, bunicul Ilie găsește dragostea dincolo de gard: Un nou început
— Cum ai putut să faci asta, tată? Cum? Nici măcar nu a trecut un an de când a plecat mama… Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu lacrimile ei. Stăteam cu mâinile în poală, privindu-mi copiii adunați în jurul mesei, fiecare cu privirea în pământ sau, dimpotrivă, cu ochii aprinși de furie.
Nu mă așteptam să ajung aici, să fiu judecat de propriii mei copii pentru că am ales să nu-mi trăiesc bătrânețea în singurătate. Dar după ce Victoria s-a stins, casa noastră a devenit un muzeu al tăcerii. Fiecare colț păstra amintirea ei: șalul lăsat pe spătarul scaunului, borcanul cu dulceață de vișine pe care nu l-am mai deschis niciodată, mirosul de levănțică din dormitor. Mă trezeam noaptea și întindeam mâna spre partea ei de pat, doar ca să simt golul.
Gabriela locuia gard în gard cu noi de când mă știu. O femeie simplă, rămasă văduvă de tânără, mereu cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună pentru oricine. După înmormântare, venea uneori cu o farfurie de ciorbă caldă sau cu o prăjitură. La început nu schimbam prea multe cuvinte. Doar tăceam împreună pe bancă, privind cum se scutură frunzele din nucul bătrân. Apoi am început să povestim despre copii, despre vremurile când eram tineri și satul era plin de viață.
Într-o seară friguroasă de octombrie, am simțit pentru prima dată că nu mai sunt singur. Gabriela mi-a pus o mână pe umăr și mi-a spus: „Ilie, nu-i păcat să te usuci ca un copac fără apă? Viața nu s-a terminat.” Am plâns atunci ca un copil. Poate că m-am agățat de ea ca de o colac de salvare, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că inima mea mai poate bate altfel decât de dor.
Când le-am spus copiilor că vreau să mă recăsătoresc, a fost ca și cum aș fi aruncat o bombă în mijlocul familiei. Ioana a refuzat să vorbească cu mine luni întregi. Radu, băiatul meu cel mic, mi-a spus direct: „E rușinos! Ce-o să zică lumea? Să nu te aștepți să vin la nuntă!” Doar Andreea, nepoata mea adolescentă, m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „Bunicule, meriți să fii fericit.”
Nunta noastră a fost simplă. Doar noi doi și câțiva vecini curioși. Am dansat încet pe terasa casei mele, sub lumina palidă a lunii. Gabriela purta o rochie albastră și avea flori de câmp în păr. Am simțit că trăiesc din nou.
Dar liniștea nu a durat mult. Satul a început să vorbească. „Uite-l pe Ilie, nici n-a răcit bine pământul Victoriei și deja s-a însurat!” La magazinul din colț, femeile își dădeau coate când intram. Copiii mei au venit tot mai rar pe la mine. La Crăciun am stat doar eu și Gabriela la masă, privind spre telefonul care nu suna.
Într-o zi, Ioana a venit pe neașteptate. Era palidă și obosită. S-a așezat la masa din bucătărie și a început să plângă: „Nu pot să te iert… dar nici nu pot să te pierd.” Am luat-o în brațe și i-am spus: „Fata mea, dragostea nu se termină când moare cineva. Se schimbă doar felul în care o dăm mai departe.”
Încet-încet, copiii au început să revină. Radu a venit într-o zi cu nepotul meu cel mic și mi-a spus: „Poate că am fost prea aspru… Dar mi-e dor de tine.” Gabriela le-a gătit sarmale și cozonac, iar casa s-a umplut din nou de râsete.
Am învățat că oamenii judecă ușor ceea ce nu înțeleg. Că bătrânețea nu e o condamnare la singurătate și că fiecare are dreptul la un nou început, oricât ar părea de târziu. Familia mea s-a schimbat — poate nu mai suntem la fel ca înainte, dar suntem împreună.
Uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut curajul să iubesc din nou, oare cât timp aș fi trăit doar din amintiri? Poate că fericirea nu ține cont de vârstă sau de gura lumii… Voi ce credeți? Merită să riști totul pentru o ultimă șansă la dragoste?