Lacrimi la Nuntă: Dezamăgirea unei Mame Românce

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai să regreți, mamă, ascultă-mă! vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi amare, în timp ce el își aranja reverul sacoului, pregătit să pășească spre altar. Mireasa, Irina, stătea în pragul ușii, cu un zâmbet timid și ochii coborâți. M-am simțit ca o străină în propria familie, ca și cum tot ce am construit în ani de sacrificii se prăbușea sub ochii mei.

Nu am avut niciodată ceva personal cu Irina. Era o fată simplă dintr-un sat de lângă Pitești, crescută de bunici după ce părinții au plecat la muncă în Italia. Dar nu era pentru Vlad. El, băiatul meu cel mare, olimpic la matematică, visător și ambițios, merita altceva. O vedeam pe Irina ca pe o frână, nu ca pe un sprijin. Și nu am putut să-mi ascund dezamăgirea nici măcar în ziua nunții.

— Mamă, te rog, nu-mi strica ziua! a spus Vlad printre dinți, încercând să-și păstreze calmul. Dar eu nu mă puteam opri.

— Vlad, gândește-te! Nu vezi că nu sunteți potriviți? Ai putea avea orice fată vrei tu! De ce te încăpățânezi?

El a oftat adânc și a ieșit din cameră fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele și cu privirile mustrătoare ale surorii mele, Mariana.

— Tu chiar nu vezi cât îl rănești? mi-a șoptit ea. Lasă-i să fie fericiți!

Dar eu nu puteam. Nu după ce am văzut cum Irina îl trage în jos: renunțase la masterat ca să stea cu ea în orașul ei natal, lucra la un supermarket pe un salariu de nimic și părea că visele lui se sting încetul cu încetul.

Nunta a fost o formalitate tristă pentru mine. Am stat la masă cu rudele, am zâmbit forțat la poze și am simțit cum fiecare urare de „Casă de piatră!” era ca o lovitură. Seara, când toți dansau și râdeau, eu am ieșit afară și am plâns în tăcere.

Au trecut luni de zile și relația mea cu Vlad s-a răcit. Vorbeam rar la telefon și, când veneau pe la mine, discuțiile erau scurte și tensionate. Irina încerca să fie politicoasă, dar simțeam că mă evită. Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Mamă, dacă nu poți s-o accepți pe Irina, mai bine nu mai veni la noi.

M-am simțit trădată. Eu, care l-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident de muncă la combinatul chimic din Râmnicu Vâlcea. Eu, care am muncit două schimburi ca infirmieră ca să-i plătesc meditațiile și taberele școlare. Cum putea să mă dea la o parte pentru o fată pe care abia o cunoștea?

Apoi a apărut Ana-Maria, colega lui Vlad de la vechiul loc de muncă din București. O fată educată, elegantă, cu familie bună din capitală. Vlad începea să petreacă tot mai mult timp cu ea sub pretextul unor proiecte comune. Irina devenise tot mai retrasă și tristă.

Într-o seară, Irina m-a sunat plângând:

— Doamnă Maria… eu nu mai pot. Simt că Vlad nu mă mai iubește. Parcă nici nu mai sunt soția lui…

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu voiam să-i fac rău fetei, dar nici nu puteam să mă prefac că totul e bine.

— Irina, poate că e mai bine să vă luați un timp… Poate Vlad are nevoie să-și dea seama ce vrea cu adevărat.

După câteva luni de tensiuni și certuri mocnite, Vlad a venit acasă singur.

— Mamă… divorțăm. Nu merge. Am încercat, dar nu pot trăi așa.

M-am uitat la el și am simțit un amestec ciudat de ușurare și vinovăție. Poate că am avut dreptate… dar la ce preț? Irina a plecat din oraș și nimeni n-a mai auzit nimic de ea.

Vlad s-a mutat în București și s-a apropiat tot mai mult de Ana-Maria. Familia noastră era însă sfâșiată: sora mea nu-mi mai vorbea pentru că „am distrus fericirea copilului”, iar Vlad era distant și rece.

Într-o duminică ploioasă m-am uitat la poza de familie de pe perete: eu, Vlad copil și soțul meu zâmbind larg. Am început să plâng din nou – dar de data asta lacrimile erau pentru mine. Pentru singurătatea mea. Pentru că am vrut să-l protejez pe Vlad atât de mult încât l-am pierdut.

Oare e drept ca dragostea unei mame să fie atât de posesivă? Oare chiar știu eu ce e mai bine pentru copilul meu? Sau am greșit totul din dorința de a-l vedea fericit? Aștept răspunsurile voastre…