Lacrimi pe asfalt: Povestea unei familii destrămate

— Darius, nu mai țipa la mine! Nu e vina mea că ai uitat să-l duci pe Leon la școală!
Vocea soției mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Mă uitam la ceas: 07:42. Leon, băiatul nostru de opt ani, stătea în hol, cu ghiozdanul atârnându-i pe un umăr și ochii mari, speriați.
— Hai, tati, întârziem, a șoptit el, dar vocea i s-a pierdut în zgomotul certurilor noastre.

Nu știam atunci că acele cuvinte vor fi ultimele pe care le voi auzi de la el.

Am ieșit pe ușă trântind-o, cu Leon alergând după mine. Afară, asfaltul era ud și rece, iar mașinile treceau în viteză pe strada principală din cartierul nostru din Ploiești. Am grăbit pasul, cu gândul la ședința de la serviciu și la reproșurile Irinei care încă îmi răsunau în minte. Nu am observat mașina care a oprit brusc la trecerea de pietoni. Nici nu am apucat să reacționez. Un claxon prelung, o frână scârțâind și apoi… liniște.

Când m-am întors, Leon nu mai era lângă mine. L-am văzut întins pe asfalt, cu ochii închiși și sânge curgându-i din nas. Am urlat. Am urlat până mi s-a rupt sufletul. Oamenii s-au strâns în jur, cineva a sunat la 112, dar eu nu mai auzeam nimic.

— Darius, trebuie să te ridici, a spus cineva, dar eu nu puteam. Nu puteam să-l las acolo. Nu puteam să cred că băiatul meu, lumina ochilor mei, nu se va mai trezi niciodată.

Au urmat ore de coșmar la spital. Irina a venit alergând, cu fața albă ca varul. M-a privit cu ură și disperare.
— Unde erați? Cum ai putut să nu fii atent?
Nu am avut răspuns. Doar lacrimi și un gol imens în piept.

După înmormântare, casa noastră s-a transformat într-un mormânt. Irina nu-mi mai vorbea. Dormea în camera lui Leon, cu hainele lui strânse la piept. Eu rătăceam nopțile pe străzi, încercând să găsesc un sens, o explicație, o scuză. Prietenii au dispărut, rudele ne-au evitat. Toți șopteau: „Darius nu a fost atent. Darius și-a pierdut copilul.”

Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând în fața dulapului lui Leon.
— Nu pot să-l iert, Darius. Nu pot să te iert.
— Nici eu nu pot, Irina. Nici eu nu pot să mă iert.

Am încercat să merg la psiholog, dar fiecare ședință era o tortură. Mă întreba: „Ce simți?” Simțeam doar vină și ură față de mine. La serviciu, colegii mă priveau cu milă. Șeful mi-a spus într-o zi:
— Darius, poate ar trebui să-ți iei concediu medical. Nu ești tu.

Nu mai eram eu. Eram doar o umbră, un tată care și-a pierdut copilul din neatenție. Într-o noapte, am găsit o scrisoare de la Irina pe masa din bucătărie:

„Nu mai pot. Plec la mama. Poate într-o zi vei reuși să te ierți. Eu nu pot.”

Am rămas singur, cu pereții reci și jucăriile lui Leon care mă priveau acuzator. Am început să beau. Să uit. Să dorm pe canapea, cu televizorul pornit, doar ca să nu aud liniștea. Mama mă suna zilnic, dar nu aveam putere să-i răspund. Odată, a venit la ușă cu plăcinta preferată a lui Leon. A plâns și ea, în tăcere, lângă mine.

Au trecut luni. Irina nu s-a mai întors. Am încercat să-i scriu, să-i spun că mi-e dor, că aș vrea să putem vorbi despre Leon fără să ne urâm. Nu mi-a răspuns. O vecină mi-a spus că a văzut-o la biserică, aprinzând lumânări pentru sufletul lui Leon. Eu nu am avut curajul să intru în biserică. Mă simțeam prea murdar, prea vinovat.

Într-o zi, am găsit un desen de-al lui Leon sub pat. Era o familie: eu, Irina și el, ținându-ne de mână sub un soare mare și galben. Am plâns ore întregi, cu desenul strâns la piept. Atunci am înțeles că nu pot fugi la nesfârșit de amintiri. Că trebuie să trăiesc cu durerea, să o port ca pe o rană deschisă.

Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care și-au pierdut copiii. Am întâlnit acolo oameni ca mine, cu ochii goi și sufletele sfâșiate. Am vorbit, am ascultat, am plâns împreună. Nu am găsit răspunsuri, dar am găsit alinare în faptul că nu sunt singur.

Astăzi, la doi ani de la accident, încă mă trezesc noaptea strigându-l pe Leon. Încă mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi ieșit cu cinci minute mai devreme. Dacă nu m-aș fi certat cu Irina. Dacă aș fi fost un tată mai bun.

Viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Dar încerc să merg mai departe. Să trăiesc cu amintirea lui Leon, nu cu vina. Să sper că, într-o zi, Irina va putea să mă privească din nou fără ură. Să cred că, poate, undeva, Leon ne iartă pe amândoi.

Oare câți dintre noi trăim cu regrete pe care nu le putem șterge niciodată? Cum găsim puterea să ne iertăm, când sufletul nostru e sfâșiat de vină?