Lanțuri nevăzute: Trezirea unui tată român

— Nu mai pot, tată! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! vocea Ioanei a spart liniștea din sufrageria noastră, în acea seară de iarnă, când afară ningea cu furie. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, incapabil să mă mișc, în timp ce privirea Mariei, sora ei mai mică, ardea de furie și neputință.

Așa a început sfârșitul liniștii în casa noastră. Eu, Doru, un bărbat trecut de cincizeci de ani, muncitor la fabrica de mobilă din orașul nostru mic din Moldova, am crezut mereu că familia e tot ce contează. Soția mea, Lidia, a murit acum opt ani, lăsându-mă singur cu două fete, două suflete atât de diferite, dar la fel de dragi mie. Ioana, cea mare, responsabilă, mereu cu capul pe umeri, și Maria, visătoare, impulsivă, mereu în căutarea unui drum propriu.

După moartea Lidiei, am încercat să fiu și mamă, și tată. Am muncit dublu, am renunțat la mine, la prieteni, la orice bucurie personală. Tot ce făceam era pentru ele. Dar, fără să-mi dau seama, am început să le compar. Ioana era mereu cea care aducea note bune, care mă ajuta la treburile casei, care nu ieșea seara. Maria, în schimb, venea târziu, schimba facultățile, visa să devină artistă, iar eu, de teamă să nu o pierd, îi făceam mereu pe plac. I-am cumpărat chitara la care visa, am plătit cursuri de pictură, am închis ochii când venea acasă cu note proaste sau cu prieteni dubioși.

— Mereu îi dai tot ce vrea! striga Ioana, cu ochii plini de lacrimi. Pentru mine nu ai avut niciodată timp să stai să mă asculți!

— Nu e adevărat, Ioana, încercam să mă apăr, dar cuvintele mi se opreau în gât. Tu nu ai nevoie de ajutorul meu, tu te descurci singură…

— Asta crezi tu! Dar și eu am nevoie de tine! De ce nu vezi?

Maria tăcea, cu ochii în pământ. În acea seară, a ieșit din casă fără să spună nimic. Ioana s-a încuiat în cameră. Eu am rămas singur, cu un pahar de vin ieftin și cu o liniște apăsătoare care mă sufoca.

Zilele au trecut, iar tensiunea a crescut. Ioana a început să stea tot mai mult la bibliotecă sau la prietene. Maria dispărea nopți întregi, iar când venea acasă, nu mă privea în ochi. Am încercat să vorbesc cu ele, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă. Prietenii mei de la fabrică mă întrebau de ce sunt mereu abătut. Nu le-am spus niciodată adevărul. Într-un oraș mic, toată lumea știe totul, dar nimeni nu vorbește despre ce doare cu adevărat.

Într-o duminică, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la Maria. Plecase la București, să-și încerce norocul ca artistă stradală. Ioana a citit scrisoarea și a izbucnit în plâns.

— Ai reușit! Ai făcut-o să plece! Acum ești mulțumit?

— Nu am vrut asta, Ioana… Am încercat doar să o ajut, să nu se simtă singură…

— Dar pe mine m-ai întrebat vreodată ce simt?

Am simțit cum mă prăbușesc. Am realizat, pentru prima dată, că dragostea mea, deși sinceră, a fost nedreaptă. Am încercat să compensez lipsa mamei, dar am uitat să fiu tată pentru amândouă. Am început să mă gândesc la copilăria mea, la tata, care nu vorbea niciodată despre sentimente. Poate că am repetat greșelile lui, fără să-mi dau seama.

Am sunat-o pe Maria, dar nu mi-a răspuns. Ioana a început să mă evite. Casa era goală, iar eu mă simțeam mai singur ca niciodată. Într-o seară, am găsit curajul să merg la București. Am bătut la ușa garsonierei unde stătea Maria. M-a privit lung, cu ochii roșii de plâns.

— Ce cauți aici?

— Am venit să-mi cer iertare. Am greșit față de tine, dar și față de Ioana. Vreau să încerc să repar ce am stricat.

Maria a tăcut mult timp. Apoi, cu o voce stinsă, a spus:

— Nu știu dacă se mai poate, tată. Poate că e prea târziu.

Am plecat cu inima frântă. Când m-am întors acasă, Ioana era pe punctul de a se muta la o prietenă. Am rugat-o să rămână. Am început să merg la consiliere, să citesc despre relațiile de familie, să încerc să vorbesc sincer cu fetele mele, fără reproșuri, fără comparații. A fost greu. Uneori, mă simțeam ridicol. Dar am continuat.

Au trecut luni. Maria a început să-mi răspundă la mesaje. Ioana a acceptat să mergem împreună la mormântul mamei lor. Încet, foarte încet, am început să ne apropiem. Nu mai suntem familia perfectă pe care mi-o imaginam, dar suntem sinceri. Încerc să nu mai repet greșelile trecutului. Știu că nu pot șterge tot ce s-a întâmplat, dar pot încerca să fiu un tată mai bun.

Uneori, mă întreb: oare cât rău facem fără să vrem, din prea multă dragoste? Și dacă ne dăm seama prea târziu, mai putem repara ce am stricat?