Lanțurile iubirii: Cum am uitat cine sunt încercând să-mi salvez familia

— Elena, nu mai pot! Nu vezi că nu mă ascultă niciodată? — vocea fiului meu, Vlad, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Irina, nora mea, stătea în prag, cu ochii roșii de plâns. Între ei era un zid pe care nu reușeam să-l dărâm, oricât m-aș fi străduit.

Nu știu când am început să trăiesc mai mult pentru ei decât pentru mine. Poate din ziua în care Vlad a venit acasă cu inelul de logodnă pentru Irina și mi-a spus: „Mamă, ea e aleasa.” Atunci am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, iar Vlad fusese mereu centrul universului meu. Când s-au mutat la noi după nuntă, am crezut că va fi bine. Dar liniștea a ținut puțin.

Primele certuri au început din nimicuri: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine a uitat să cumpere pâine. Încercam să-i împac, să le gătesc ce le place, să fac totul ca să fie bine. Dar fiecare gest al meu părea să-i enerveze și mai tare. Vlad îmi reproșa că țin partea Irinei, Irina spunea că mă bag prea mult în viața lor. Mă simțeam prinsă la mijloc, ca o frânghie întinsă prea tare.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a trântit ușa și a plecat. Am găsit-o pe Irina plângând în baie. M-am apropiat încet:
— Irina, hai la mine în cameră. Vrei să vorbim?
Ea a ridicat privirea spre mine, cu ochii goi:
— Nu mai pot, doamnă Elena. Simt că nu mă vrea aici. Nici el, nici dumneavoastră.
M-au durut cuvintele ei ca un cuțit răsucit în inimă. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

A doua zi dimineață, Vlad s-a întors. Nu ne-am spus nimic la micul dejun. Tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Poate că prezența mea îi sufoca. Poate că ar trebui să plec eu.

Am vorbit cu sora mea, Maria:
— Elena, tu ai făcut tot ce ai putut pentru Vlad. Dar trebuie să te gândești și la tine. Nu poți trăi viața lor în locul lor.
Dar cum să mă gândesc la mine? Cine eram eu fără grijile pentru Vlad? Fără mesele pregătite la timp, fără hainele lui spălate? M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut.

Într-o duminică, Vlad și Irina au avut o ceartă atât de urâtă încât vecinii au bătut la ușă. Am încercat să-i despart:
— Ajunge! Nu mai suportați niciunul! Poate ar trebui să vă separați o vreme!
Vlad s-a uitat la mine furios:
— Tu vrei să ne desparți? Asta ai vrut mereu?
Irina a izbucnit în plâns și a fugit din casă.

Am rămas singură în sufragerie, cu inima bătând nebunește. M-am prăbușit pe canapea și am plâns pentru prima dată după mulți ani. Am realizat că nu mai aveam control asupra nimic. Toată viața mea fusese despre a-i proteja pe ceilalți și acum nu mai știam cum să mă protejez pe mine.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Irina s-a mutat temporar la părinții ei. Vlad venea târziu acasă și nu vorbea cu mine. Casa era goală și rece. M-am apucat să tricotez, să citesc, dar nimic nu-mi umplea golul din suflet.

Într-o seară, Vlad s-a așezat lângă mine:
— Mamă… îmi pare rău că te-am băgat în toate astea.
L-am privit lung:
— Vlad, eu doar am vrut să vă fie bine… Dar cred că am uitat de mine pe drum.
El a oftat:
— Poate ar trebui să încercăm fiecare să ne găsim locul…

Irina s-a întors după două săptămâni. Au decis să se mute într-un apartament mic, doar ei doi. Am rămas singură în casa mare și tăcută. La început mi-a fost greu — fiecare colț îmi amintea de certurile lor, dar și de râsetele din alte vremuri.

Am început să ies la plimbare prin parc, să merg la biserică duminica, să stau de vorbă cu vecinele la cafea. Încet-încet am redescoperit cine sunt: Elena care iubește florile, Elena care citește romane polițiste, Elena care râde cu poftă la glumele Mariei.

Vlad și Irina vin uneori în vizită. Îi privesc altfel acum — ca doi adulți care trebuie să-și rezolve singuri problemele. Eu sunt aici dacă au nevoie de mine, dar nu mai încerc să le port crucea.

Uneori mă întreb: câte mame se pierd pe ele însăși încercând să-și salveze copiii? Oare e iubirea noastră o binecuvântare sau un lanț invizibil? Voi ce credeți?