M-a lăsat în luna a noua de sarcină. După trei ani, s-a întors și m-a implorat să-l iert…

— Nu pot să cred că faci asta acum, Vlad! am urlat, cu mâinile tremurând pe burta rotundă, în timp ce el își strângea grăbit hainele într-o geantă veche. Era început de martie, iar afară ningea cu fulgi grei peste Bucureștiul cenușiu. În apartamentul nostru mic de pe Șoseaua Giurgiului, aerul era tăios de la certurile din ultimele zile.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot! a spus el, evitându-mi privirea. — Mă sufoc aici. Nu sunt pregătit pentru copilul ăsta. Pentru nimic din ce se întâmplă.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eram în luna a noua de sarcină, cu Mara mișcându-se în pântece ca o promisiune fragilă de viață. Vlad a trântit ușa și a dispărut fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu un gol imens în suflet.

Primele zile au fost un coșmar. Mama a venit din Ploiești să stea cu mine, dar nu putea rămâne mult — avea grijă de tata, bolnav de inimă. Prietenele mele, Oana și Simona, încercau să mă ajute cum puteau: Oana venea cu supă caldă și mă asculta plângând ore întregi, Simona mă lua la plimbare prin parc ca să nu mă cufund în disperare.

Nașterea a fost grea. Am stat singură în salonul rece de la Maternitatea Filantropia, privind tavanul crăpat și încercând să-mi imaginez cum ar fi fost dacă Vlad ar fi fost lângă mine. Când am ținut-o prima dată pe Mara în brațe, am știut că trebuie să fiu puternică pentru ea. Am jurat că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să ne rănească din nou.

Au urmat luni de nesomn și griji. M-am întors la muncă după șase luni — secretară la o firmă mică de contabilitate. Șefa mea, doamna Popescu, era severă dar corectă; mi-a dat voie să plec mai devreme când Mara făcea febră sau avea nevoie de mine. Am învățat să mă descurc cu puțin: haine second-hand pentru Mara, mâncare gătită acasă, nopți petrecute citind povești la lumina unei veioze ieftine.

Tata a murit când Mara avea doi ani. Mama s-a mutat la noi pentru o vreme, dar nu s-a împăcat niciodată cu ideea că Vlad ne-a părăsit. „Bărbații adevărați nu fug”, îmi spunea mereu printre suspine.

Într-o zi de toamnă târzie, când Mara avea aproape trei ani și mergeam împreună la grădiniță, l-am văzut pe Vlad stând lângă poartă. Avea barba nerasă și ochii roșii de nesomn. M-am oprit ca lovită de tren.

— Irina… trebuie să vorbim, a spus el încet.

— Nu avem nimic de vorbit, am răspuns printre dinți, strângând mâna Marei mai tare.

— Te rog… lasă-mă măcar să-mi văd fata.

Am simțit cum mi se răsucește inima în piept. Mara îl privea curioasă, fără să știe cine e bărbatul acela trist care îi zâmbea stângaci.

Seara aceea a fost un carusel de emoții. Vlad a venit la noi acasă după ce am adormit-o pe Mara. S-a așezat pe canapea și a început să plângă.

— Am fost un laș, Irina. Am fugit pentru că mi-a fost frică. Am crezut că nu sunt destul de bun pentru voi… Am încercat să uit, dar nu pot. Vreau să fiu tatăl Marei. Vreau să-ți cer iertare.

L-am privit lung. În acei trei ani am învățat să mă descurc singură, să nu mai depind de nimeni. Dar am văzut sinceritate în ochii lui — sau poate doar disperare? Mi-am amintit toate nopțile când Mara întreba: „Mami, unde e tati?” și eu îi răspundeam cu jumătăți de adevăr.

Mama a aflat repede că Vlad s-a întors. A făcut scandal:

— Dacă-l primești înapoi, n-o să mai calc pragul casei tale! Cum poți să uiți tot ce ți-a făcut?

Oana și Simona aveau păreri diferite: Oana credea că oamenii se pot schimba; Simona spunea că cine fuge o dată va fugi mereu.

Vlad a început să vină tot mai des — la început doar ca să o vadă pe Mara la grădiniță sau în parc. Îi aducea jucării și îi citea povești. Mara s-a atașat repede de el; îl striga „tati” fără urmă de resentiment.

Într-o seară ploioasă, după ce Mara a adormit cu capul pe pieptul lui Vlad, m-am uitat la el și am întrebat:

— De ce acum? De ce te-ai întors după atâta timp?

— Pentru că nu pot trăi fără voi. Pentru că am greșit enorm și vreau să repar ce se mai poate repara.

Am plâns împreună mult timp în acea noapte. Dar rana era încă acolo — adâncă și sângerândă.

Au trecut luni până când am acceptat ca Vlad să rămână peste noapte. Mama nu mi-a mai vorbit o vreme; prietenele mele au continuat să mă susțină fiecare în felul ei.

Acum stau pe marginea patului Marei și o privesc dormind liniștită între noi doi. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău primindu-l pe Vlad înapoi în viața noastră. Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care îl putem oferi — dar poate e și singura cale spre vindecare.

Oare chiar putem începe din nou după atâta durere? Sau unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat?