M-a Părăsit Când Fiul Nostru Avea Trei Ani, Acum Sunt „Dușmanul” Lui

— Nu mai vreau să aud, mamă! Ai făcut totul ca să-mi controlezi viața!
Vocea lui Vlad răsuna în apartamentul mic din cartierul Dristor, iar cuvintele lui mă loveau ca niște pietre aruncate cu ură. Stătea în pragul ușii, cu geaca pe jumătate trasă pe el, gata să plece. Avea 22 de ani și privirea aceea încăpățânată pe care o moștenise de la tatăl lui.

— Vlad, nu e adevărat… Tot ce am făcut a fost pentru tine! Am vrut doar să ai o viață mai bună decât am avut eu…

— O viață mai bună? Ai muncit ca o sclavă și m-ai lăsat singur cu bunica! Nici nu știi cine sunt, nici nu te-ai interesat vreodată de ce-mi place mie cu adevărat!

Ușa s-a trântit și am rămas singură, cu mâinile tremurânde și inima strânsă. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în hohote. Mă durea fiecare cuvânt al lui Vlad, pentru că nu era doar furia unui adolescent întârziat, ci era verdictul fiului meu: eram vinovată pentru tot ce nu-i ieșise în viață.

Mă numesc Mariana. Am 55 de ani și nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să fiu „dușmanul” propriului meu copil. Povestea mea începe într-o seară rece de februarie, acum 19 ani, când Radu, soțul meu, a venit acasă cu ochii roșii și privirea pierdută.

— Nu mai pot, Mariana. Nu mai pot să trăiesc așa. Mă sufoc aici. Vreau altceva.

Nu am înțeles atunci ce voia să spună. Aveam un băiețel de trei ani care abia învățase să spună „tati” și o viață construită din rate la bancă și vise amânate. În dimineața următoare, Radu a plecat. Fără explicații, fără promisiuni. Doar o geantă aruncată în portbagaj și tăcere.

Am rămas singură cu Vlad și cu mama mea bolnavă de diabet. Am început să lucrez două ture la supermarketul din colț și să fac curățenie la două familii din bloc. Nu aveam timp să plâng sau să mă gândesc la mine. Fiecare leu era pentru Vlad: haine curate, rechizite noi, excursii la munte cu clasa — chiar dacă eu nu mi-am permis niciodată o vacanță.

Anii au trecut ca într-un vis urât. Vlad creștea, iar eu mă topeam de dorința de a-l vedea fericit. Îi cumpăram tot ce-și dorea: telefon nou când a intrat la liceu, bicicletă când a luat premiul doi. Dar el devenea tot mai tăcut, mai retras. Îl vedeam cum se uită cu invidie la colegii care aveau tați prezenți la serbări sau excursii.

Într-o zi, când avea 15 ani, l-am găsit plângând în baie. M-am apropiat încet:

— Vlad, ce s-a întâmplat?

— Nimic! Lasă-mă în pace!

Am simțit atunci că zidul dintre noi crește. Oricât încercam să vorbesc cu el despre tatăl lui, despre lipsuri sau despre viitor, se închidea în sine.

Când a venit vremea facultății, Vlad a vrut să plece la Cluj. Eu nu aveam bani nici pentru chirie la București. I-am spus că nu pot susține financiar mutarea lui.

— Vezi? Din cauza ta nu pot face nimic! Dacă tata era aici…

Nu știa că Radu nu a trimis niciodată pensie alimentară. Că am stat nopți întregi calculând cum să plătesc întreținerea și să-i pun pachet la școală. Că am renunțat la orice vis personal pentru el.

Acum Vlad e student la Politehnică și stăm împreună într-un apartament mic cu două camere. Lucrez încă la supermarket și fac curățenie la două familii ca să-l pot ajuta cu banii de buzunar. Dar el mă privește ca pe un obstacol.

Seara trecută l-am auzit vorbind la telefon:

— Dacă n-ar fi fost maică-mea atât de obsedată de control, poate aveam alt destin…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată viața mea s-a redus la un singur scop: Vlad. Și acum sunt „dușmanul” lui.

Azi dimineață m-am întâlnit cu vecina mea, Lenuța:

— Mariana, tu ești bine? Te văd tot mai abătută…

— Nu știu ce să mai fac, Lenuțo… Parcă orice aș face e greșit pentru Vlad.

— Copiii nu văd sacrificiile decât când ajung părinți ei înșiși… Ai răbdare.

Dar cât să mai am răbdare? Cât să mai duc povara asta singură?

Într-o zi Vlad s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și părea că vrea să spună ceva important.

— Mamă… Azi m-am întâlnit cu tata.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Și?

— Mi-a spus că tu ai vrut să-l alungi… Că nu l-ai lăsat să mă vadă niciodată…

M-am prăbușit pe scaun. Cum putea Radu să mintă atât de ușor? Cum putea Vlad să creadă?

— Vlad, tatăl tău a ales să plece. Eu am încercat mereu să-l aduc aproape de tine… Am scris zeci de mesaje, am sunat… El n-a vrut!

Vlad m-a privit lung, neîncrezător.

— Nu știu pe cine să cred…

Mi-am dat seama atunci că nu pot lupta împotriva minciunilor lui Radu sau împotriva frustrării lui Vlad. Tot ce pot face e să fiu aici — chiar dacă asta înseamnă să fiu „dușmanul” lui pentru o vreme.

Seara asta stau singură în bucătărie și mă uit la poza noastră veche: eu tânără, Vlad mic în brațe și Radu zâmbind fals lângă noi. Mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă propriul copil nu-l vede? Oare va veni vreodată ziua când Vlad va înțelege cât l-am iubit?