„M-ai lăsat singură, suntem străine acum”: Povestea unei mame singure din București

— Nu mai vreau să vorbesc cu tine! Ai auzit? Ești mereu plecată sau obosită! M-ai lăsat singură, suntem străine acum!

Cuvintele Nataliei au căzut ca un trăsnet peste mine. Tocmai intrasem pe ușă, cu mâinile pline de sacoșe și sufletul golit de puteri după încă o zi de muncă la supermarket. Am rămas nemișcată în hol, cu spatele lipit de ușă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Fetița mea, Natalia, avea doar 11 ani, dar vocea ei era tăioasă ca lama unui cuțit. M-am uitat la ea — ochii mari, negri, plini de furie și tristețe. Nu mai era fetița care mă aștepta cu desene și îmbrățișări. Era o adolescentă rănită, care nu mai știa cine sunt.

— Natalia, te rog… Nu e așa cum crezi… Am încercat să mă apropii de ea, dar s-a retras spre camera ei și a trântit ușa. Am rămas singură în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu ecoul reproșurilor ei în urechi.

Totul a început în urmă cu unsprezece ani, când Vlad, soțul meu, a decis că viața de familie nu e pentru el. Nici nu apucasem să ies bine din maternitate că el deja își făcea bagajele. „Nu pot, Simona. Nu sunt pregătit să fiu tată. Mă sufoc aici.” Atât mi-a spus. Apoi a dispărut. N-a mai sunat, n-a mai întrebat de copil. A lăsat totul pe umerii mei: scutece, nopți nedormite, facturi neplătite și griji fără sfârșit.

Primele luni au fost un coșmar. Mama mea venea din când în când să mă ajute, dar era bolnavă și nu putea sta mult. Prietenele s-au risipit una câte una — fiecare avea viața ei. Am rămas doar eu și Natalia. Am învățat să fac totul singură: să schimb scutece cu o mână și să gătesc cu cealaltă, să alerg după tramvai cu copilul în brațe și să plâng noaptea fără să mă audă nimeni.

Anii au trecut greu. Am găsit un job la supermarket — nu era visul meu, dar era stabil. Programul era infernal: ture de dimineață sau seară, ore suplimentare neplătite, șefi nervoși și clienți care urlau la tine pentru orice prostie. Dar nu aveam de ales. Trebuia să plătesc chiria, să cumpăr haine pentru Natalia, să-i pun ceva pe masă.

Natalia a crescut frumos — cel puțin așa credeam eu. Era isteață la școală, avea note bune și prieteni mulți. Dar ceva s-a rupt între noi pe nesimțite. În fiecare seară ajungeam acasă prea târziu ca să-i citesc povești sau să-i ascult grijile. Dimineața plecam înainte să se trezească. În weekenduri eram prea obosită ca să mergem în parc sau la film.

Într-o seară, când am încercat să-i spun cât de mult o iubesc și cât de greu îmi este fără ajutorul tatălui ei, Natalia mi-a aruncat o privire rece:

— Nu mă interesează scuzele tale! Toți ceilalți copii au părinți care vin la serbare sau la ședințe! Tu niciodată nu ești acolo!

Am simțit cum mi se strânge inima. Avea dreptate. La ultima serbare am întârziat pentru că șefa m-a ținut peste program. Când am ajuns, sala era goală și Natalia stătea singură pe o bancă, cu ochii roșii de plâns.

— Îmi pare rău… am încercat… am vrut să fiu acolo…

— Nu contează! Niciodată nu ești! Niciodată!

De atunci s-a schimbat totul între noi. A început să se închidă în cameră, să vorbească tot mai puțin cu mine. Își petrecea timpul pe telefon sau la prietene. Când încercam să aflu ce simte sau ce probleme are la școală, îmi răspundea monosilabic sau mă ignora complet.

Într-o zi am găsit un bilet mototolit sub pernă: „Mi-aș dori să am o familie normală.” Am plâns ore întregi după ce l-am citit. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu am putut să-l țin pe Vlad lângă noi, pentru că nu am avut timp pentru ea, pentru că nu am știut cum să fiu și mamă și tată.

Am încercat să vorbesc cu Vlad — i-am scris pe Facebook după ani de tăcere:

„Vlad, Natalia are nevoie de tine. Poate ai putea veni măcar la ziua ei…”

Răspunsul lui a venit sec:

„Nu pot. E prea târziu pentru mine.”

Atunci am realizat că sunt complet singură în lupta asta.

Într-o seară de vineri, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Natalia plângând în baie. M-am apropiat încet:

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic! Lasă-mă în pace!

— Te rog… Spune-mi ce te doare…

A izbucnit:

— Toate colegele râd de mine că n-am tată! Că mama mea niciodată nu vine la școală! Că sunt singură! De ce trebuie să fiu eu diferită?

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Știu că ți-e greu… Și mie mi-e greu… Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume…

A plâns mult timp pe umărul meu. Pentru prima dată după luni întregi am simțit că poate mai există o șansă pentru noi două.

De atunci am încercat să schimb ceva: am cerut program redus la muncă (cu riscul de a câștiga mai puțin), am început să merg la ședințe și la serbări chiar dacă eram frântă de oboseală. Am început să gătim împreună duminica și să ne uităm la filme vechi românești.

Nu e ușor — uneori Natalia încă mă respinge sau mă acuză că nu sunt destul de prezentă. Alteori mă surprinde cu un zâmbet sau o îmbrățișare timidă.

Dar rana abandonului rămâne acolo — între noi două și lumea care nu iartă mamele singure.

Mereu mă întreb: oare voi reuși vreodată să-i vindec durerea? Sau va rămâne mereu o prăpastie între noi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă apropiați din nou de copilul vostru?