„Mă suni doar când ai nevoie de bona”: Povestea unei mame între dorința de a ajuta și nevoia de a fi iubită

— Ariana, poți să vii diseară la Zoey? Madalina are o urgență la serviciu și Joshua nu poate lipsi de la birou.

Vocea fiului meu răsună rece prin telefon, ca și cum ar citi o listă de cumpărături. Mă uit la ceas: e aproape șase seara, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru una. De când Joshua și Madalina au divorțat, telefonul sună doar când e nevoie de mine. Nu mă mai întreabă nimeni cum mă simt, dacă am dormit bine sau dacă mi-e dor de cineva. Sunt bunica de serviciu, bona de rezervă, omul care nu are nimic mai bun de făcut decât să stea cu Zoey.

— Sigur, vin, răspund, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Ce altceva aș putea spune? Zoey nu are nicio vină că părinții ei s-au despărțit. E lumina ochilor mei, dar uneori simt că sunt doar o piesă dintr-un puzzle pe care nu l-am ales.

În drum spre apartamentul Madalinei, mă gândesc la anii în care Joshua era mic. Îl țineam în brațe când avea febră, îi citeam povești seara și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Dar timpul a trecut, iar promisiunile s-au transformat în tăceri lungi și vizite rare. După divorț, Madalina a rămas cu Zoey și cu o listă nesfârșită de griji. Joshua s-a mutat într-un apartament mic, aproape de serviciu, și pare mereu grăbit, mereu ocupat.

Când ajung la ușă, Madalina mă întâmpină cu un zâmbet forțat.

— Mulțumesc că ai venit, Ariana. Nu știu ce m-aș face fără tine.

Îmi vine să-i spun că nu sunt doar o soluție de avarie, dar mă abțin. O înțeleg. Știu cât de greu îi este să fie mamă singură într-un oraș în care toți par să alerge după ceva ce nu pot atinge niciodată.

Zoey mă îmbrățișează cu putere.

— Bunico! Azi am desenat un unicorn la grădiniță! Vrei să-l vezi?

Îmi simt inima topindu-se. Pentru ea aș face orice. Dar undeva, în adâncul sufletului meu, doare. Doare că Joshua nu mă sună decât când are nevoie. Doare că Madalina mă privește ca pe un ajutor temporar. Doare că nu mai am un loc al meu în familia asta.

Seara trece repede între povești și desene colorate. Când Madalina se întoarce acasă târziu, obosită și cu ochii roșii de la plâns sau de la oboseală — nici nu mai știu — îmi mulțumește din nou.

— Ariana, știu că nu e ușor pentru tine. Dar chiar nu am pe cine altcineva să chem.

— Știu… Dar uneori mi-aș dori să mă suni și doar ca să mă întrebi ce mai fac.

Madalina oftează și își trece mâna prin păr.

— Ai dreptate. Am fost atât de prinsă cu toate… Nici nu mai știu când am stat ultima dată la o cafea împreună.

— Poate ar trebui să încercăm. Pentru Zoey… și pentru noi.

A doua zi dimineață primesc un mesaj scurt de la Joshua: „Mulțumesc că ai stat cu Zoey.” Atât. Fără „Ce mai faci?”, fără „Mi-e dor de tine.”

Îmi aduc aminte de ultima noastră ceartă. Era înainte să se despartă de Madalina. Îi spuneam că îl simt tot mai distant, că mi-e teamă să nu-l pierd cu totul.

— Mamă, am viața mea! Nu pot să fiu mereu prezent! Ai și tu prietenele tale, nu?

Dar prietenele mele au nepoți care le vizitează duminica, copii care le sună fără motiv. Eu am un fiu care mă vede ca pe o resursă — utilă, dar dispensabilă.

Într-o zi, după ce am dus-o pe Zoey la grădiniță, m-am oprit la cafeneaua din colț. M-am așezat singură la masă și am privit oamenii din jur: mame tinere cu copii mici, bunici râzând cu nepoții lor. Am simțit un gol imens în piept.

O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine.

— Văd că sunteți tristă…

Am zâmbit forțat.

— Nu e nimic… doar gânduri.

— Știți… și eu am trecut prin asta. Fata mea mă suna doar când avea nevoie de bani sau de ajutor cu copiii. Până într-o zi când i-am spus: „Nu sunt doar bunica copiilor tăi. Sunt mama ta.”

Am rămas pe gânduri mult timp după acea discuție. Poate ar trebui să-i spun și eu lui Joshua ce simt cu adevărat.

În weekendul următor l-am invitat la mine la masă. A venit grăbit, cu ochii pe telefon.

— Mamă, hai mai repede că trebuie să plec la birou după.

Am pus farfuriile pe masă și l-am privit în ochi.

— Joshua… M-ai transformat într-o bonă pe care o suni doar când ai nevoie. Mi-e dor de tine ca fiu, nu doar ca tatăl lui Zoey.

A ridicat privirea surprins.

— Mamă… Nu mi-am dat seama…

— Poate ar trebui să-ți faci timp și pentru mine. Să vii la o cafea fără motiv. Să-mi povestești ce te doare sau ce te bucură. Să fim din nou familie.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat.

— Ai dreptate… Am fost egoist. Dar mi-e greu… Totul s-a schimbat după divorț…

— Știu. Dar eu sunt aici. Nu doar pentru Zoey. Pentru tine.

A plecat capul și mi-a strâns mâna peste masă.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Joshua mă sună uneori fără motiv — scurt, dar sincer. Madalina m-a invitat la o cafea doar noi două. Iar Zoey îmi desenează inimi pe fiecare foaie pe care o găsește.

Dar rana rămâne acolo: frica de a fi uitată atunci când nu mai sunt necesară. Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul acesta? Câți părinți devin invizibili pentru copiii lor odată ce aceștia devin adulți?

Uneori mă întreb: dacă mâine n-ar mai avea nevoie de mine ca bonă, m-ar mai suna cineva? Sau dragostea părintească e condamnată să fie mereu tăcută și necondiționată?

Voi cum simțiți? Ați trecut vreodată prin asta? Ce ați face în locul meu?