„Mama, hai să vindem casa”: Povestea unei familii, a iubirii și a trădării

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.
Vocea Milicăi răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din mestecat zahărul în ceașcă și am privit-o peste ochelari. Ochii ei, altădată calzi, erau acum reci și hotărâți. Lângă ea, Jelena, nora mea, stătea cu mâinile împreunate pe genunchi, evitând să mă privească.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încercând să-mi ascund neliniștea.

Milica a oftat adânc. — Ne-am gândit… adică eu și cu Jelena… că ar fi mai bine să vindem casa. Să luăm un apartament pentru noi și unul mic pentru tine. E prea mare casa asta pentru tine singură. Și… ai putea să fii mai aproape de noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște pereți și un acoperiș. Era locul unde mi-am crescut copiii, unde am plâns la moartea lui Vasile, soțul meu, unde am sărbătorit fiecare Crăciun cu miros de cozonac și râsete de copii. Am privit spre peretele cu fotografii: Milica la serbarea de la grădiniță, Andrei cu primul lui trofeu la șah, eu și Vasile în tinerețe, zâmbind larg.

— Și ce facem cu toate astea? am întrebat încet, arătând spre poze.

Jelena a ridicat din umeri. — Le luăm cu noi… sau le păstrăm pe calculator. Nu mai e nevoie de atâtea lucruri vechi.

Am simțit un nod în gât. Pentru ele, trecutul era doar „vechi”. Pentru mine era viața mea.

— Mamă, nu te supăra, dar trebuie să fim practici. E greu să întreții o casă așa mare. Și nici nu mai ai putere să te ocupi de grădină sau de reparații. Plus că banii din vânzare ne-ar ajuta pe toți.

Vocea Milicăi era tăioasă. Am știut atunci că nu era doar dorința ei. Era și presiunea Jelenăi, care voia un apartament mai mare, mai aproape de centru.

— Dar dacă nu vreau să plec? am întrebat încet.

Milica s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat. — Mamă, gândește-te la noi toți! Nu e vorba doar despre tine.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit în curte. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. M-am aplecat să rup o lalea din grădină, dar mâinile îmi tremurau. Cum puteau să-mi ceară asta? Să renunț la tot ce am construit?

În seara aceea, am stat singură în sufragerie, cu televizorul deschis pe silențios. Amintirile curgeau peste mine ca un val: Vasile râzând cu copiii la masa de Paște, Milica alergând desculță prin iarbă, Andrei venind acasă cu primul salariu. Toate astea urmau să dispară? Pentru ce? Pentru un apartament nou și niște bani?

A doua zi dimineață, Andrei m-a sunat din Cluj.

— Mamă, am auzit ce s-a întâmplat. Nu te lăsa! Casa asta e sufletul nostru.

Vocea lui mi-a dat curaj. Dar Milica a venit din nou seara:

— Mamă, te rog! Nu vreau să ne certăm. Dar trebuie să iei o decizie.

— Decizia e a mea! am izbucnit eu pentru prima dată după mult timp. Eu am muncit pentru casa asta! Eu am rămas aici când toți ați plecat! De ce trebuie să renunț la ea?

Jelena a oftat exasperată:

— Nu e vorba doar despre tine! Și noi avem nevoie de un început nou!

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. — Dar eu? Eu unde mai sunt în povestea asta?

Milica s-a apropiat și m-a luat de mână:

— Mamă, nu vrem să te rănim… Dar nu mai putem altfel.

Am stat așa mult timp, în tăcere. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins fiecare perete, fiecare colț de mobilă veche. Am găsit scrisoarea lui Vasile din armată, ascunsă între paginile unei cărți de poezii. „Să ai grijă de copii și de casă”, scria el tremurat.

A doua zi am chemat-o pe vecina mea, tanti Rodica.

— Ce să fac? Ei vor să vând casa… Eu nu pot.

Tanti Rodica m-a privit cu ochii umezi:

— Draga mea, casa asta e sufletul tău. Dacă o vinzi, te pierzi pe tine.

Am știut atunci ce am de făcut.

Când Milica și Jelena au venit din nou cu un agent imobiliar după ele, le-am întâmpinat în prag:

— Nu vând nimic! Casa asta rămâne aici cât trăiesc eu! Dacă vreți apartament mai mare, găsiți altă soluție!

Milica a izbucnit în plâns:

— Mamă, nu mă înțelegi deloc!

Jelena a dat ochii peste cap:

— Ești egoistă!

Am rămas dreaptă în ușă:

— Poate că da. Dar e dreptul meu să fiu egoistă când vine vorba de viața mea!

Au plecat supărate. Zile întregi nu mi-au vorbit. Dar Andrei m-a sunat din nou:

— Sunt mândru de tine, mamă! Ai făcut ce trebuia.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Milica s-a răcit. Dar eu încă mă plimb prin grădină dimineața și ud florile lui Vasile. Casa e liniștită și plină de amintiri vii.

Uneori mă întreb: Oare am greșit? Oare e bine să ții cu dinții de trecut când toți ceilalți vor să meargă mai departe? Sau poate că unele rădăcini sunt prea adânci ca să fie smulse fără durere… Ce ați fi făcut voi în locul meu?