„Mamă, încă n-ai șters praful!” – Povestea Jasnei care s-a uitat pe sine

„Mamă, încă n-ai șters praful din sufragerie?” Vocea Oanei răsună ascuțit din capătul holului, în timp ce eu mă chinui să scot petele de pe faianța din bucătărie. Mă opresc pentru o clipă, cu buretele ud în mână, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când aud reproșul acesta, dar astăzi parcă doare mai tare. Poate pentru că e ziua mea de naștere și nimeni nu pare să-și amintească.

Mă numesc Jasna și am 62 de ani. De un an locuiesc cu fiul meu, Vlad, și cu soția lui, Oana, într-un apartament cu trei camere dintr-un cartier aglomerat din București. Am venit aici după ce soțul meu a murit și casa noastră din sat a rămas prea mare și prea goală. Vlad mi-a spus că aici voi fi în siguranță, că nu voi mai fi singură. Dar nimeni nu mi-a spus că voi deveni invizibilă.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea tuturor. Fac cafeaua, pregătesc micul dejun, spăl vasele, șterg praful, calc hainele. Oana vine mereu grăbită din dormitor, cu telefonul la ureche, și aruncă o privire critică peste masă. „Nu ai pus destul zahăr în cafea.” „Ouăle sunt prea tari.” „Ai uitat să cumperi lapte.” Niciodată nu e destul de bine.

Vlad tace. Își bea cafeaua în liniște, cu ochii în telefon. Uneori mă privește scurt și îmi zâmbește stins, ca și cum ar vrea să spună ceva, dar nu are curaj. Mă doare cel mai tare tăcerea lui. Pentru el am renunțat la tot: la casa mea, la grădina mea, la prietenele mele din sat. Pentru el am acceptat să fiu „ajutorul” Oanei.

Astăzi însă nu mai pot. Azi e ziua mea și nimeni nu știe. Nici măcar Vlad. Îmi adun curajul și intru în sufragerie unde Oana stă pe canapea cu laptopul în brațe.

— Oana, aș vrea să vorbim puțin.

Ea ridică ochii plictisită.

— Spuneți.

Îmi tremură vocea.

— Știi… azi e ziua mea. M-am gândit că poate… am putea sta împreună la masă diseară. Să fac ceva bun pentru toți.

Oana oftează.

— Jasna, avem mult de lucru azi. Vlad vine târziu. Poate altă dată.

Simt cum mi se taie respirația. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și la pantofii vechi pe care îi port de ani de zile. Mă simt mică și inutilă.

În seara asta, după ce termin de spălat vasele, mă așez pe marginea patului meu îngust din camera mică pe care mi-au dat-o. Privesc pe geam luminile orașului și mă întreb când am încetat să mai fiu mamă și am devenit doar o menajeră.

Îmi amintesc de copilăria lui Vlad. Cum îi făceam plăcinte cu mere și îl luam în brațe când avea febră. Cum îi coseam nasturii rupți și îi citeam povești seara. Oare el își amintește?

A doua zi dimineață, când Vlad intră în bucătărie, îl privesc direct în ochi.

— Vlad, vreau să vorbim.

Se oprește surprins.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot așa. Nu mai pot să fiu doar femeia care spală și gătește aici. Sunt mama ta! Am nevoie să mă simt iubită și respectată.

Vlad oftează și se uită spre ușă, temător că Oana ar putea auzi.

— Mamă… știi că te iubesc. Dar Oana… are nevoie de ajutor. Și eu sunt stresat la muncă…

— Și eu am nevoie de ajutor! Am nevoie să fiu văzută! Să știu că nu trăiesc degeaba aici!

Vlad tace. Își frământă mâinile și apoi iese fără un cuvânt.

În zilele următoare, Oana devine tot mai rece. Îmi lasă liste cu ce am de făcut pe frigider: „Cumpără pâine”, „Spală perdelele”, „Fierbe ciorbă”. Nu mă mai privește deloc. Vlad vine tot mai târziu acasă.

Într-o seară, când mă întorc de la magazin cu plasele grele în mâini, aud cum Oana vorbește la telefon:

— Nu mai suport! Parcă am angajat-o pe maică-sa! Nu pot să respir în casa asta!

Mâinile îmi tremură atât de tare încât aproape scap pâinea pe jos. Mă strecor în camera mea și plâng pentru prima dată după mult timp.

A doua zi dimineață îmi fac bagajul. Pun câteva haine într-o geantă veche și ies fără zgomot din casă. Cobor scările blocului cu inima grea, dar cu un sentiment ciudat de eliberare.

Merg spre gară fără să privesc înapoi. În trenul spre satul meu natal privesc pe geam câmpurile verzi care trec pe lângă mine ca niște amintiri pierdute.

Ajunsă acasă, deschid ușa veche care scârțâie și simt mirosul dulce al florilor din grădină. M-am întors la mine însămi.

Poate că nu voi mai avea parte de dragostea fiului meu așa cum mi-am dorit-o, dar aici sunt din nou Jasna – femeia care iubește viața, nu doar cea care șterge praful altora.

Mă așez pe bancuța din fața casei și privesc apusul. Oare câte mame trăiesc povestea mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim acceptate? Poate e timpul să ne amintim că merităm mai mult.