Mama mă acuză pentru necazurile noastre financiare: Povestea mea despre vină, sacrificiu și dorința de a fi înțeleasă

— Raluca, iar nu ai plătit factura la lumină? Ce faci toată ziua la serviciul ăla dacă tot nu avem bani?

Vocea mamei răsună în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, unde aburul de la ciorba de legume se amestecă cu mirosul de griji vechi. Mă uit la ea, cu mâinile în șold, privirea tăioasă, și simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să țip, să-i spun că nu e vina mea că salariul de la supermarket abia ajunge pentru chirie și mâncare, dar mă abțin. Știu că nu ar ajuta la nimic.

— Mamă, am plătit cât am putut. Restul îl dau după ce primesc avansul, îi spun încet, sperând să nu izbucnească iar.

Dar ea oftează teatral și începe să vorbească despre cum pe vremea ei nimeni nu stătea cu mâna întinsă, cum tata ar fi făcut orice să nu ne lipsească nimic. Tata… De când a murit, parcă totul s-a prăbușit peste noi. Mama a rămas blocată în trecut, iar eu încerc să țin casa pe linia de plutire, dar simt că mă înec.

Nu mi-am dorit niciodată să fiu povara cuiva. Am terminat liceul cu note bune, dar n-am avut bani de facultate. Am încercat să lucrez peste tot: la fast-food, la curățenie, acum la supermarket. Fiecare leu îl aduc acasă, dar mereu pare prea puțin. Mama nu vede efortul meu; vede doar lipsurile.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu decât de obicei, am găsit-o plângând la masa din bucătărie. Avea în față o scrisoare de la bancă — încă o rată neplătită. M-am apropiat încet.

— Mamă, hai să vorbim… O să găsim o soluție.

— Ce soluție, Raluca? Tu nu vezi că nu ne mai descurcăm? Dacă ai fi făcut facultate, dacă ai fi avut un serviciu mai bun… Poate n-am fi ajuns aici!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit că mă sufoc. Nu i-am spus niciodată cât de greu mi-a fost să renunț la visul meu de a deveni profesoară. Cât am plâns în fiecare noapte când vedeam colegii mergând mai departe, iar eu rămâneam pe loc.

— Știi cât am muncit ca să nu ne lipsească nimic? Știi câte am sacrificat pentru tine? — continuă ea, fără să mă privească.

— Știu… Dar și eu muncesc, mamă! Nu vezi că fac tot ce pot?

— Nu e destul! — a izbucnit ea. — Niciodată nu e destul!

Am ieșit din bucătărie cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am închis în camera mea mică și am stat pe întuneric. M-am întrebat dacă chiar sunt vinovată pentru tot ce ni se întâmplă. Dacă aș fi făcut altfel… dacă aș fi fost mai bună… Poate mama ar fi fost mândră de mine.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am plecat la muncă fără să-i spun nimic. La supermarket era agitație — clienți nervoși, cozi interminabile, șeful care țipa la noi să ne mișcăm mai repede. La pauză, colega mea, Mirela, m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit, Ralu? Pari terminată…

I-am povestit totul printre suspine. Mirela m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ceva? N-ai tu nicio vină că viața e grea. Și eu am trecut prin asta cu mama mea. Mereu găsea pe cineva de vină pentru necazuri. Dar nu suntem responsabile pentru frustrările lor.

Vorbele ei m-au făcut să mă gândesc: oare câți copii din România trăiesc cu povara asta? Câți dintre noi suntem acuzați pentru greutățile familiei doar pentru că nu putem face minuni?

Seara am ajuns acasă și am găsit-o pe mama privind pe geam, pierdută în gânduri.

— Mamă… Putem vorbi?

S-a uitat la mine obosită.

— Ce vrei să mai spui?

— Vreau doar să știi că fac tot ce pot. Și că doare când mă acuzi pentru lucruri pe care nu le pot schimba singură.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet.

— Mi-e frică, Raluca… Mi-e frică să nu pierdem casa asta. Mi-e frică pentru tine… Că n-o să ai niciodată o viață mai bună.

M-am apropiat și am luat-o în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem două suflete rănite care încearcă să supraviețuiască împreună.

Dar rana rămâne. În fiecare zi mă lupt cu sentimentul de vinovăție și cu teama că n-o să fiu niciodată destul pentru ea sau pentru mine însămi.

Mă întreb: oare câți dintre voi simțiți aceeași povară? Cum ați reușit să mergeți mai departe fără să vă pierdeți speranța sau încrederea în voi?