Mama și-a găsit un nou drum, iar eu am rămas singură: Povestea unei fiice care caută înțelegere

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns între palme. Din camera copiilor se auzea plânsul lui Vlad, iar Ilinca trăgea de fusta mea, cerându-mi atenție. Mama a tăcut o clipă la celălalt capăt al firului, apoi a răspuns cu voce joasă:

— Ivana, știi că nu pot veni acum. Am planuri cu Sorin. Poate mâine, dacă terminăm mai devreme la teatru.

Am simțit cum mi se strânge inima. Sorin, noul ei iubit, apăruse în viața noastră acum un an, după ce tata plecase la cele veșnice. De atunci, mama părea că trăiește o a doua tinerețe: excursii la munte, seri la teatru, dansuri până târziu. Eu? Eu rămăsesem cu doi copii mici, un soț mereu plecat la muncă și o casă care părea să se prăbușească peste mine.

M-am așezat pe podea, cu Ilinca în brațe și lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat atunci: când a devenit mama o străină pentru mine? Unde dispăruse femeia care mă ținea de mână când mi-era frică de întuneric?

A doua zi, la grădiniță, educatoarea m-a tras deoparte:

— Ivana, Ilinca pare tot mai retrasă. E ceva acasă?

Am dat din cap că nu, dar în sufletul meu știam că nu e bine. Copiii simțeau tensiunea din casă, absența bunicii care altădată le citea povești sau le făcea clătite duminica dimineața.

Seara, după ce i-am culcat pe amândoi, am deschis Facebook-ul. Mama postase poze de la teatru: ea și Sorin râzând larg, ținându-se de mână. Comentariile curgeau: „Ce frumoși sunteți!”, „Să vă țină dragostea!”. Am simțit un val de gelozie amară. De ce nu pot fi și eu parte din fericirea ei? De ce nu mă mai include în viața ei?

Într-o duminică, am decis să merg la ea fără să anunț. Am găsit-o în grădină, plantând lalele cu Sorin. Când m-a văzut, s-a luminat la față pentru o clipă, apoi a privit încurcat spre bărbatul de lângă ea.

— Ivana! Ce surpriză…

— Am venit să te văd. Să vorbim…

Sorin s-a retras discret în casă. Am rămas doar noi două printre florile abia răsărite.

— Mamă… mi-e greu. Mă simt singură. Copiii au nevoie de tine. Eu am nevoie de tine…

A oftat adânc și mi-a luat mâna.

— Știu că ți-e greu, dar și eu am dreptul la fericire. Am fost mamă toată viața. Acum vreau să fiu și femeie.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am vrut să țip: „Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?” Dar am rămas mută.

În zilele ce au urmat, m-am închis tot mai mult în mine. Soțul meu, Radu, venea târziu acasă și nu observa nimic. Prietenele mele erau ocupate cu propriile vieți. Singurătatea mă apăsa ca o pătură grea.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu o carte de povești.

— Mami, citește-mi tu azi…

Am început să citesc, dar vocea mi se frângea la fiecare pagină. Fetița m-a privit lung și m-a întrebat:

— Mami, bunica nu ne mai iubește?

Atunci am izbucnit în plâns și am strâns-o tare la piept.

A trecut o lună până când mama m-a sunat din nou.

— Ivana, vrei să ieșim la o cafea? Doar noi două…

Am acceptat cu inima strânsă. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Mama părea schimbată: mai tânără, mai luminoasă.

— Știu că te-am rănit — a spus ea încet — dar nu știam cum să-ți spun că am nevoie de timp pentru mine. Nu vreau să te pierd…

Am izbucnit:

— Dar eu te-am pierdut deja! Nu mai ești mama mea…

A tăcut mult timp. Apoi mi-a povestit cât de singură s-a simțit după moartea tatei, cât de mult a plâns nopți întregi înainte să-l cunoască pe Sorin. Cât de vinovată se simte că nu poate fi mereu lângă mine și nepoții ei.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat între două lumi: cea a copilului care vrea mama doar pentru el și cea a femeii care încearcă să-și înțeleagă propria mamă.

Au trecut luni până când am reușit să accept că mama are dreptul la fericire. Încet-încet, am început să ne apropiem din nou: uneori vine să stea cu copiii câteva ore; alteori ieșim împreună la plimbare. Nu e ca înainte — dar poate nici nu trebuie să fie.

Uneori mă întreb: oare copiii mei vor simți vreodată aceeași durere? Oare voi ști să le fiu aproape fără să mă pierd pe mine?

Poate că fiecare generație trebuie să-și găsească propriul echilibru între iubire și libertate. Voi ce credeți? Cum ați reacționa dacă mama voastră ar alege un nou drum chiar când aveți cea mai mare nevoie de ea?