Mărul din curtea care nu mai există – povestea întoarcerii într-o casă străină

— Cine sunteți? am întrebat cu vocea tremurândă, privind femeia din pragul casei mele. Avea părul strâns la spate și un zâmbet forțat, ca și cum ar fi știut că nu are dreptul să fie acolo, dar totuși era. În spatele ei, holul mirosea a vopsea proaspătă, nu a plăcinta cu mere pe care o făcea mama în fiecare duminică.

— Eu… sunt Elena. Locuiesc aici acum. Pot să vă ajut cu ceva?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Geanta mi-a alunecat de pe umăr și am prins-o la timp, ca și cum aș fi vrut să mă agăț de ceva cunoscut. Am privit în jur: gardul era vopsit în altă culoare, iar mărul bătrân din curte dispăruse. În locul lui era o groapă plină cu pământ reavăn.

— Nu se poate… aici e casa mea! am izbucnit, fără să-mi pese că vocea mi se rupe.

Elena a oftat și a făcut un pas înapoi.

— Îmi pare rău, dar casa a fost vândută acum o lună. Am cumpărat-o de la domnul Dinu… cred că e tatăl dumneavoastră?

Am simțit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Tata? Cum să vândă casa fără să-mi spună? Fără să mă întrebe? Fără să mă lase să-mi ia lucrurile, amintirile, bucățile de suflet rămase între pereții aceia?

— Nu… nu se poate…

Am plecat de acolo fără să mai spun nimic. Mergeam pe stradă ca o umbră, cu pașii grei și privirea încețoșată de lacrimi. Îmi aminteam ultima discuție cu tata, înainte să plec la București pentru jobul temporar: „Să ai grijă de tine, Ilinca. Casa te așteaptă.”

Dar casa nu mă mai aștepta. Mama murise acum doi ani, iar tata se schimbase de atunci. Era tot mai tăcut, tot mai absent. Dar niciodată nu mi-a spus că ar vrea să vândă tot ce ne lega.

Am ajuns la blocul surorii mele, Anca. Am sunat la ușă cu mâna tremurând.

— Ilinca! Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

— Tata a vândut casa… Nu mai avem nimic…

Anca s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că soarele a dispărut de pe cer.

— Cum adică? Nu te-a sunat? Nici pe mine nu m-a anunțat…

Ne-am prăbușit amândouă pe canapea, încercând să găsim o explicație. Am sunat la tata de zeci de ori în acea seară. Nu a răspuns.

A doua zi dimineață am mers la el. Stătea într-o garsonieră mică, cu pereții goi și televizorul dat încet pe știri.

— De ce ai făcut asta? am întrebat fără introducere.

Tata s-a uitat la mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— N-am mai putut, Ilinca… Casa era prea mare pentru mine. Mă sufocam acolo singur. Și… aveam nevoie de bani. Am plătit datoriile…

— Dar noi? Dar amintirile noastre? Mărul din curte? Camera mamei?

A oftat adânc.

— Am crezut că nu vă mai întoarceți niciodată. Că fiecare mergeți pe drumul vostru…

— Și nu ți-a trecut prin cap să ne întrebi?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-a fost rușine. Și frică. Să nu vă dezamăgesc…

Am simțit cum furia se amestecă cu mila. Tata era doar un om bătrân și speriat, care nu știa cum să ceară ajutor.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Elena, noua proprietară. I-am cerut voie să intru măcar o dată în casă, să-mi iau câteva lucruri rămase acolo: o fotografie cu mama, o carte veche, o pătură croșetată de bunica.

Elena m-a privit cu compasiune și m-a lăsat să intru. Totul era schimbat: pereții vopsiți altfel, mobila mutată, mirosul de acasă dispărut. Dar pe raftul din sufragerie am găsit fotografia cu mama zâmbind lângă mărul din curte. Am luat-o în brațe și am plâns ca un copil.

Într-o seară, stând cu Anca pe balcon, am privit orașul luminat și am simțit un gol imens în suflet.

— Oare chiar suntem atât de ușor de șters din locurile care ne-au definit? Oare rădăcinile noastre sunt doar niște iluzii?

Poate că nu mai avem casa copilăriei, dar amintirile nu ni le poate lua nimeni. Și totuși… cât valorează o fotografie când tot ce iubeai a dispărut?

Voi ce ați face dacă într-o zi ați descoperi că „acasă” nu mai există? Poate că uneori trebuie să ne construim rădăcini noi din ceea ce purtăm în inimă.