„Mi-ai răpit copilul!” – Mărturia unei bunici românce despre sacrificiu, vină și iertare

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna disperată prin receptor, în acea noapte de decembrie când vântul bătea cu furie în geamurile apartamentului meu din Berceni. M-am ridicat din pat fără să clipesc, cu inima strânsă ca o menghină. Știam că nu era doar oboseala unei mame singure; era ceva mai adânc, ceva ce nu-mi spusese niciodată pe de-a-ntregul.

Când am ajuns la ea, în garsoniera de la etajul patru, am găsit-o pe Irina prăbușită pe podea, cu ochii umflați de plâns. Rareș, băiețelul ei de cinci ani, dormea liniștit în camera alăturată. M-am aplecat și am strâns-o în brațe, simțind cum tremură toată.

— Nu știu ce să fac cu el… Nu mă ascultă, nu mă vrea… Parcă nici nu sunt mama lui! — a izbucnit ea printre suspine.

Am simțit un nod în gât. Ani la rând am crescut eu copilul acesta. Irina plecase la Cluj după facultate, apoi la București, mereu cu visul de a ajunge cineva. Eu am rămas la Focșani cu Rareș, l-am dus la grădiniță, i-am făcut pachețelul cu mâncare, i-am citit povești seara. Am fost mamă pentru nepotul meu și nu mi-a părut rău niciodată. Sau cel puțin așa credeam.

— Irina, ai nevoie doar de timp. El te iubește, dar s-a obișnuit cu mine… — am încercat să o liniștesc.

— Nu! Tu nu înțelegi! Tu mi l-ai luat! — a țipat ea brusc, ridicând privirea spre mine cu o ură pe care n-o mai văzusem niciodată în ochii ei. — Toată lumea îl vede pe Rareș ca pe copilul tău! La grădiniță îi spui „mama”, nu „bunica”! Ai vrut să fii tu mama lui!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Era adevărat? Îmi dorisem eu să-i iau locul? Sau doar încercasem să umplu golul lăsat de absența ei?

— Irina, eu doar am vrut să vă ajut… Tu ai zis că nu poți să-l iei cu tine la București…

— Pentru că nu aveam unde! Pentru că munceam două joburi ca să pot să-i ofer ceva! Dar tu… tu ai profitat! — vocea ei era tăioasă ca un brici.

Am plecat capul. În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe canapea și l-am privit pe Rareș cum doarme. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Dacă sacrificiul meu a fost de fapt o formă de egoism mascat.

A doua zi dimineață, Irina a plecat la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură cu Rareș. S-a trezit vesel și m-a îmbrățișat.

— Bunico, azi mergem în parc?

— Nu știu, puiule… Trebuie să vorbesc cu mami ta.

— Dar tu ești mami mea! — a spus el simplu.

M-am cutremurat. Era exact ce îi reproșa Irina. Am încercat să-i explic:

— Eu sunt bunica ta, iubitul meu. Mama ta e Irina. Ea te iubește foarte mult.

Rareș s-a uitat la mine confuz. Pentru el, lucrurile erau simple: cine îl ținea în brațe când avea coșmaruri era mama lui.

Au trecut zilele ca într-un vis urât. Irina era tot mai distantă. Într-o seară, după ce l-am culcat pe Rareș, a intrat în bucătărie și s-a așezat la masă fără să spună nimic. Am simțit că trebuie să rup tăcerea.

— Irina… hai să vorbim. Nu vreau să te pierd. Nici pe tine, nici pe Rareș.

Ea a oftat adânc.

— Nu știu dacă mai putem repara ceva… Simt că nu mai sunt mama lui. Când încerc să-l iau în brațe, se ferește de mine. Când îi spun „te iubesc”, se uită la tine…

— Copiii simt cine e acolo pentru ei… Dar încă poți fi mama lui. Trebuie doar răbdare…

— Dar tu? Poți să faci un pas înapoi? Poți să fii doar bunica?

M-am blocat. Cum să mă retrag? Cum să nu-l mai alin când plânge? Cum să nu-i mai citesc povești?

— O să încerc… — am șoptit cu greu.

Irina a început să plângă din nou.

— Nu vreau să te urăsc… Dar simt că mi-ai luat tot ce aveam mai drag.

Am simțit că mă sufoc. Toată viața mea fusese despre sacrificiu: pentru soțul meu care ne-a părăsit când Irina avea zece ani; pentru Irina ca să poată merge la facultate; pentru Rareș ca să nu simtă lipsa unei familii întregi. Și acum eram acuzată că am dat prea mult.

În următoarele luni am încercat să mă retrag treptat. Să las Irina să fie mamă. Să nu mă bag peste ea când îl certa sau îl alinta pe Rareș. Dar Rareș venea mereu la mine. Plângea după mine când plecam acasă la Focșani.

Într-o zi, Irina mi-a spus:

— Mamă, cred că ar trebui să te întorci acasă o vreme…

Am simțit că mi se rupe inima. Dar am acceptat. Am plecat cu trenul spre Focșani, cu geanta plină de jucării și sufletul gol.

Primele zile au fost un chin. Mă uitam la telefon din oră în oră, sperând că mă va suna cineva: fie Irina, fie Rareș. Dar liniștea era apăsătoare.

După două săptămâni, Irina m-a sunat:

— Mamă… Rareș plânge după tine în fiecare seară… Nu știu ce să fac…

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Irina… poate ar trebui să mergem împreună la un psiholog… Să ne ajute cineva…

A fost pentru prima dată când a acceptat fără să protesteze.

Au urmat luni de terapie de familie. Am vorbit despre vinovăție, despre sacrificiu, despre limitele dintre rolurile noastre. Am plâns mult toate trei: eu, Irina și Rareș.

Astăzi încă suntem răniți, dar încercăm să ne vindecăm împreună. Rareș știe acum că are două femei care îl iubesc enorm: o mamă care a luptat pentru el și o bunică ce l-a ținut în brațe când lumea părea prea mare.

Mă întreb adesea: unde se termină sacrificiul și unde începe egoismul? Poate fi dragostea prea multă o greșeală? Voi ce credeți?