Moștenirea care a sfâșiat familia: Povestea mea între iubire și lăcomie

— Nu pot să cred, Mariana! Cum să ceri așa ceva? Tu chiar vrei să ne distrugi familia pentru niște bani?
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la cafea se amestecau cu tensiunea din aer. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. În colțul camerei, mama lui Radu, doamna Ileana, nu mai era decât o fotografie pe perete, cu zâmbetul ei blând, martor tăcut la ce se întâmpla acum.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când am primit vestea că soacra mea s-a stins. A fost o femeie simplă, dar cu suflet mare. Ne-a crescut pe toți cu dragoste și răbdare. La înmormântare, toți am plâns sincer. Dar după ce preotul a rostit ultimele cuvinte și coliva a fost împărțită, ceva s-a schimbat. Parcă un nor negru s-a așezat peste noi.

A doua zi după înmormântare, am fost chemați la notar. Eu, Radu, sora lui – Alina – și fratele mai mare, Costel. Notarul, un bărbat uscățiv și grăbit, a citit testamentul cu voce monotonă: „Las casa din strada Vișinilor și economiile din bancă copiilor mei, împărțite în mod egal.”

La început am crezut că totul va fi simplu. Dar când am ajuns acasă, Alina a început:
— Eu am stat cel mai mult cu mama! Eu am avut grijă de ea când era bolnavă! Mi se pare corect să primesc mai mult.

Costel a ridicat din umeri:
— Dacă e să fim corecți, eu am plătit facturile când nu avea bani. Și eu merit mai mult.

Radu s-a uitat la mine, cu ochii lui albaștri plini de oboseală:
— Mariana, tu ce zici?

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să mă bag. Nu voiam să fiu motivul pentru care frații se ceartă. Dar nici nu puteam să tac.
— Eu cred că mama voastră a vrut să fiți uniți. Nu cred că ar fi vrut să vă certați pentru bani.

Dar vorbele mele au căzut în gol. În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai aprinse. Alina venea zilnic la noi acasă și aducea tot felul de acte: chitanțe de la farmacie, liste cu cheltuieli, ca să demonstreze cât de mult a investit ea în îngrijirea mamei. Costel trimitea mesaje lungi pe grupul de familie, acuzând-o pe Alina că exagerează și că vrea să profite.

Radu încerca să fie mediator, dar era prins între două focuri. Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am găsit pe balcon cu capul în mâini.
— Mariana, nu mai pot. Parcă nu mai suntem frați… Parcă suntem dușmani.

Am încercat să-l liniștesc:
— O să treacă… Trebuie doar să aveți răbdare.

Dar nu a trecut. Din contră, s-a agravat. Într-o zi, Alina a venit la noi acasă cu avocatul ei.
— Dacă nu semnați că-mi dați partea mai mare din casă, vă dau în judecată!

Radu a explodat:
— Să-ți fie rușine! Mama nici n-a apucat să se răcească bine și tu deja vrei să ne dai afară din casă?

Eu am simțit că mă prăbușesc. Copiii au început să plângă din camera lor. Am fugit la ei și i-am strâns în brațe. M-am întrebat atunci: pentru ce ne certăm? Pentru niște bani? Pentru o casă care oricum nu va mai avea niciodată căldura mamei Ileana?

În zilele care au urmat, familia noastră s-a rupt în două tabere. La mesele de duminică nu mai venea nimeni. Sărbătorile au trecut fără urări sau colinde împreună. Copiii întrebau mereu de mătușa Alina sau de unchiul Costel. Nu știam ce să le spun.

Într-o seară, Radu mi-a spus:
— Poate ar trebui să cedăm… Să-i dăm Alinei ce vrea. Poate așa se liniștește totul.

Am simțit furie și neputință:
— Și dacă cedăm acum, data viitoare ce va mai cere? Unde tragem linia?

Am început să mă cert cu Radu aproape zilnic. El voia pace cu orice preț; eu voiam dreptate. Ne-am îndepărtat unul de altul fără să ne dăm seama.

Într-o noapte târzie, după o altă ceartă aprinsă cu Radu, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la mama mea, care murise cu ani în urmă și care mereu spunea: „Banii vin și pleacă, dar familia rămâne.”

Dar dacă familia nu mai rămâne? Dacă banii chiar pot distruge tot ce ai construit?

În final, după luni de procese și negocieri amare, am ajuns la un compromis: casa s-a vândut și banii s-au împărțit aproape egal. Dar nimic nu mai era la fel. Alina nu ne-a mai căutat niciodată. Costel vorbește rar cu noi și atunci doar despre lucruri practice.

Radu s-a schimbat și el. E mai tăcut, mai retras. Copiii simt tensiunea dintre noi.

Mă întreb adesea: merită să pierzi tot pentru niște bani? Sau poate adevărata moștenire pe care ar trebui s-o păstrăm e iubirea dintre noi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit să păstrați familia unită când banii amenință să distrugă tot?