Moștenirea care ne-a rupt familia
— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Radu răsună în sufrageria mică, unde toți stăteam cu respirația tăiată. Pe masă, între noi, stătea testamentul scris de mâna soacrei mele, cu pix albastru, pe o foaie de matematică. Eu, Loredana, mă simțeam prinsă între două lumi: cea a familiei mele și cea a familiei în care m-am căsătorit.
Soacra mea, doamna Maria, își ținea mâinile împreunate în poală, cu o privire rece, aproape absentă. — Așa am hotărât eu, Radu. Nu ești tu în măsură să-mi judeci deciziile.
În colțul camerei, Vlad, fratele mai mic al lui Radu, își ascundea un zâmbet satisfăcut. El urma să primească apartamentul din centru și terenul de la țară. Radu, doar o garsonieră la periferie și niște bani puțini. Eu simțeam cum inima mi se strânge de furie și neputință.
— Dar de ce? Ce am făcut să merităm asta? a întrebat Radu cu vocea tremurândă.
Maria a ridicat din umeri: — Vlad are familie, copii mici. Tu ai doar pe Loredana. Și oricum, tu ai avut mereu noroc la serviciu. Vlad a avut mai greu.
M-am uitat la Radu. Îl vedeam cum se luptă cu lacrimile. Nu era vorba doar de bani sau proprietăți. Era vorba de dragostea mamei lui, de recunoaștere, de dreptate. De ani de zile îl văzusem cum încerca să-i câștige aprobarea, cum îi aducea medicamentele, cum îi repara robinetul din baie fără să-i ceară nimic.
— Loredana, tu ce părere ai? m-a întrebat Maria brusc.
Am simțit privirile tuturor asupra mea. — Cred că nu e corect. Radu a fost mereu alături de dumneavoastră. Nu merităm să fim tratați ca niște străini.
Vlad a râs scurt: — Hai să nu dramatizăm! Fiecare primește ceva. Nu vă ajunge?
M-am ridicat brusc de pe scaun: — Nu e vorba doar despre cât primește fiecare! E vorba despre respect și echitate!
Maria s-a ridicat și ea: — Eu sunt mama voastră! Eu decid! Dacă nu vă convine, puteți să nu primiți nimic!
Am ieșit din sufragerie cu inima grea. Pe hol, Radu m-a prins de mână. — Ce facem acum? Nu vreau să mă cert cu mama, dar nici nu pot accepta nedreptatea asta.
L-am strâns în brațe. — Nu știu… Dar trebuie să vorbim deschis cu ea. Să-i spunem ce simțim.
Seara aceea a fost începutul unei perioade negre pentru familia noastră. Radu s-a închis în el. Mergea la serviciu și venea acasă tăcut. Eu încercam să-l încurajez, dar simțeam că orice spun îl rănește mai tare.
La câteva zile după acea seară, Vlad a venit la noi acasă. — Să nu vă gândiți să contestați testamentul! Mama e hotărâtă. Și oricum, avocații nu vă pot ajuta prea mult.
— Nu e vorba de avocați! i-am răspuns eu. E vorba că nu e drept!
Vlad a ridicat din umeri și a plecat fără să mai spună nimic.
Într-o noapte, l-am găsit pe Radu plângând în bucătărie. — Loredana… mă doare că mama nu mă vede. Că tot ce am făcut pentru ea nu contează…
Am plâns împreună atunci. Am simțit că suntem singuri împotriva tuturor.
Au urmat luni de tăcere între noi și familia lui Radu. Maria nu ne-a mai sunat niciodată să ne întrebe dacă suntem bine. Vlad s-a mutat în apartamentul din centru și posta poze pe Facebook cu familia lui fericită.
Noi am rămas cu garsoniera mică și cu un gol imens în suflet. Prietenii ne-au sfătuit să mergem la mediator sau la avocat, dar Radu nu a vrut să-și dea mama în judecată.
— Nu pot să fac asta… E mama mea…
Am început să mă întreb dacă familia înseamnă doar sânge sau și respect reciproc. Dacă dragostea părintească poate fi condiționată de circumstanțe sau dacă pur și simplu unii părinți nu știu să-și iubească toți copiii la fel.
Într-o zi, am primit un mesaj de la Maria: „Sper că sunteți bine.” Atât. Fără explicații, fără scuze.
Radu mi-a arătat mesajul și a oftat: — Poate că așa e viața… Poate că nu toți părinții sunt drepți…
Încercăm să mergem mai departe, dar rana rămâne acolo. Mă întreb adesea: oare câte familii sunt distruse de moșteniri? Oare merită să pierzi legătura cu cei dragi pentru niște bunuri materiale? Sau poate adevărata moștenire e puterea de a ierta?
Voi ce credeți? Cum ați reacționa dacă ați fi în locul nostru? Poate există o cale spre împăcare sau poate unele răni nu se vindecă niciodată…