N-am forțat-o să se mărite. Dar oare am făcut destul?

— De ce plângi, Ana? am întrebat-o, deși știam deja răspunsul. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geam ca niște degete nerăbdătoare. Ana stătea pe marginea patului meu, cu genunchii strânși la piept și ochii pierduți în podea.

— Mama, vreau să mă mărit cu Radu. Nu mai pot aștepta. Vreau să plec de aici, să am viața mea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Avea doar 19 ani, abia terminase liceul. Radu era băiat bun, dar nici el nu avea mai multă experiență de viață. Am încercat să-i explic:

— Ana, nu te grăbi. Ai timp pentru toate. Căsătoria nu e o joacă. Nu vreau să regreți mai târziu.

A ridicat privirea spre mine, cu lacrimi în ochi:

— Tu nu înțelegi! Aici nu mă simt liberă. Toată lumea mă judecă, toți au așteptări de la mine. Vreau să fiu pe cont propriu.

Am oftat adânc. Știam prea bine cum e să fii tânăr și să simți că lumea te apasă pe umeri. Dar știam și cât de greu e să crești un copil fără sprijin, fără bani, fără experiență. Am încercat să-i spun asta, dar s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră trântind ușa.

A doua zi dimineață, am găsit-o făcând bagajele. Tata, Ion, a încercat și el să o oprească:

— Ana, stai puțin! Nu pleca așa! Hai să vorbim ca oamenii mari.

Dar Ana era hotărâtă. În câteva zile s-a mutat cu Radu într-o garsonieră mică din cartierul vecin. La început părea fericită. Ne vizita din când în când, ne povestea cât de frumos e să fii „pe picioarele tale”. Dar după câteva luni, a venit din nou la noi, cu ochii obosiți și cearcăne adânci:

— Mama… sunt însărcinată.

Mi-a tremurat vocea când am întrebat-o:

— Ești sigură că vrei asta? Nu e prea devreme?

— Nu știu… Radu zice că ne descurcăm. Dar eu… mi-e frică.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de propria mea tinerețe, de cât de greu mi-a fost cu Ana mică și cu Ion mereu la muncă. Dar n-am vrut să-i impun nimic. Am zis doar:

— E decizia ta. Eu n-am să te forțez niciodată.

Au trecut lunile greu. Ana s-a schimbat mult. Nu mai era fata veselă care râdea din orice. Era mereu obosită, nervoasă, certându-se cu Radu pentru orice fleac: bani, facturi, lipsa timpului liber.

Într-o seară am găsit-o pe banca din fața blocului nostru, plângând în hohote cu fetița ei în brațe.

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot! Radu e tot timpul la muncă sau la bar cu băieții. Eu stau singură toată ziua cu copilul. Nu știu ce să fac!

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— O să fie bine… Dar trebuie să vorbești cu el. Să-i spui ce simți.

— Am încercat! Nu mă ascultă! Zice că exagerez, că toate femeile trec prin asta.

Mi-au dat lacrimile. M-am gândit la toate femeile din satul nostru care au crescut copii singure, la toate sacrificiile făcute în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit lăsând-o pe Ana să-și aleagă singură drumul fără să insist mai mult.

Într-o zi, Ion a izbucnit la masă:

— Asta-i generația asta nouă! Vor totul repede și ușor! N-au răbdare pentru nimic!

Ana s-a ridicat brusc:

— Nu e vina mea că nu m-ați pregătit pentru viața asta! Niciodată nu mi-ați spus cât e de greu!

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Am încercat să o liniștesc:

— Ana, fiecare are drumul lui. Noi am vrut doar să te protejăm.

— Poate că trebuia să mă forțați mai mult! Poate că trebuia să-mi spuneți NU!

După acea ceartă, Ana s-a îndepărtat de noi pentru o vreme. Vorbeam rar la telefon, iar când venea acasă era mereu grăbită sau obosită. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit lăsând-o să plece atât de devreme.

Într-o seară târzie, m-a sunat plângând:

— Mama… nu mai pot… vreau să divorțez…

Am simțit că mi se rupe sufletul. I-am spus doar:

— Vino acasă, Ana. Oricând ai nevoie de mine, sunt aici.

A venit cu fetița ei și s-a mutat iar la noi pentru o vreme. A început să caute un job part-time și încet-încet a început să-și revină. Dar rana dintre noi a rămas.

Uneori stau noaptea și mă întreb: oare ar fi trebuit să o opresc mai tare? Să-i spun NU cu orice preț? Sau am făcut bine lăsând-o să-și trăiască propriile greșeli?

Poate că fiecare mamă trece prin asta la un moment dat: dilema dintre a-ți proteja copilul și a-l lăsa să-și găsească singur drumul. Dar oare cât de mult trebuie să intervenim? Și cât de mult trebuie să-i lăsăm pe copiii noștri să cadă ca să învețe?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria unei mame și unde începe libertatea copilului?