Niciodată nu mi-am dorit să fiu mamă vitregă, dar acum investesc în copiii soțului meu ca și cum ar fi ai mei

— Nu ești mama mea, să nu-mi spui ce să fac! vocea Irinei a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Avea doar doisprezece ani, dar privirea ei era de o răceală care mă făcea să tremur. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și am încercat să-mi adun curajul.

— Irina, știu că nu sunt mama ta, dar încerc doar să te ajut. Vlad, soțul meu, stătea la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Știa că orice ar spune ar fi fost interpretat greșit de una dintre noi.

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram sigură că pot face față oricărei provocări. Aveam treizeci și patru de ani, o carieră stabilă ca profesoară de limba română și o viață liniștită în Ploiești. El era divorțat de trei ani, cu doi copii: Irina și Radu, de opt ani. Mi-a spus din prima întâlnire: „Copiii mei sunt totul pentru mine. Dacă nu poți accepta asta, mai bine nu continuăm.” Am zâmbit atunci, crezând că iubirea poate rezolva orice.

Primele luni au fost ca un vis. Ieșeam la plimbări prin parc, găteam împreună, râdeam mult. Când copiii veneau la noi în weekend, mă străduiam să le pregătesc deserturi și jocuri. Radu mă privea cu ochi mari și curioși, iar Irina era rezervată, dar politicoasă. Totul s-a schimbat când am decis să ne mutăm împreună.

Fosta lui soție, Simona, a început să trimită mesaje acide: „Sper că nu te gândești să le impui regulile tale! Copiii mei au deja o mamă.” Vlad încerca să medieze, dar era evident că Simona nu accepta ideea că altcineva ar putea avea grijă de copiii ei. Irina a început să mă respingă tot mai mult. Orice încercare de apropiere era întâmpinată cu tăcere sau ironii.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad mi-a spus:
— E greu pentru ei. Și pentru Simona. Trebuie doar să ai răbdare.
— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? am întrebat cu voce joasă.
— Tu ești aici cu mine. Și asta contează.

Dar nu era suficient. În fiecare zi simțeam cum mă pierd între nevoile tuturor: copiii care aveau nevoie de stabilitate, Simona care voia control, Vlad care încerca să mulțumească pe toată lumea și eu… eu care nu mai știam cine sunt.

Au urmat luni de sacrificii mici și mari: am renunțat la ieșirile cu prietenele pentru a merge la serbările copiilor; am cheltuit economiile mele pe rechizite și excursii; am suportat privirile pline de suspiciune ale părinților la ședințele cu părinții („Asta cine e? Mama vitregă?”). Într-o zi, Radu m-a strigat „mami” din greșeală. Am simțit un val de bucurie vinovată, dar Irina a izbucnit în plâns și a fugit în camera ei.

În vacanța de vară am mers toți patru la mare. Era prima noastră vacanță ca familie. Într-o seară, pe plajă, Irina s-a apropiat de mine:
— De ce te-ai băgat în viața noastră? Nu era destul că mama și tata s-au despărțit?
Am rămas fără cuvinte. Am încercat să-i explic:
— Nu am vrut să-ți iau locul nimănui. Îl iubesc pe tatăl tău și vreau să vă fie bine tuturor.
— Nu poți să ne faci fericiți! a țipat ea și a fugit spre apă.

M-am simțit inutilă. Am plâns în camera de hotel până târziu în noapte. Vlad m-a ținut în brațe fără să spună nimic. În dimineața următoare, Irina mi-a lăsat un bilet: „Scuze că am țipat. Dar mi-e dor de cum era înainte.”

Am început să merg la terapie. Aveam nevoie să-mi regăsesc echilibrul. Psiholoaga m-a întrebat:
— De ce simți nevoia să fii acceptată cu orice preț?
Nu știam răspunsul. Poate pentru că eu însămi am crescut fără mamă și am sperat mereu să aparțină undeva.

Cu timpul, relația cu Radu s-a îmbunătățit. Îmi povestea despre școală, despre prietenii lui, mă ruga să-l ajut la teme. Irina însă rămânea distantă. Simona continua să-mi trimită mesaje pasiv-agresive: „Nu uita că nu ești mama lor.”

Într-o zi, Radu s-a îmbolnăvit grav. Am stat cu el nopți întregi la spital, i-am vegheat febra, i-am citit povești până adormea. Simona a venit o singură dată și a plecat repede. Când Radu s-a făcut bine, m-a îmbrățișat strâns:
— Mulțumesc că ai avut grijă de mine.
Atunci am simțit că toate sacrificiile mele au avut un sens.

Irina a început să mă privească altfel după acel episod. Nu eram prietene, dar mă saluta dimineața și uneori îmi cerea ajutorul la teme. Vlad era mai relaxat, iar Simona… Simona nu s-a schimbat niciodată.

Au trecut trei ani de când sunt mamă vitregă. Încă mă lupt cu prejudecățile („Mamă vitregă? Săraca!”), cu geloziile și cu sentimentul că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru toți. Dar am învățat că familia nu e doar sânge – e alegere, răbdare și iubire necondiționată.

Uneori mă întreb: oare cât trebuie să sacrifici din tine ca să fii acceptată? Și merită oare să lupți pentru o familie care nu va fi niciodată perfectă?