Noaptea în care am pierdut totul: Povestea unei trădări, a luptei și a regăsirii de sine

— Nu mai pot, Irina. Plec la mama. Nu mă mai întorc.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o lovitură rece, în timp ce afară tunetele zguduiau ferestrele apartamentului nostru din Pitești. M-am uitat la el, cu ochii umezi și mâinile tremurânde, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret. Dar nu era nimic. Doar oboseală și o hotărâre pe care nu o mai văzusem la el niciodată.

— Vlad, te rog… copiii dorm. Nu putem vorbi dimineață?

A oftat scurt, și-a tras geaca peste tricoul ud de transpirație și a aruncat cheile pe masă.

— Nu mai are rost. Am încercat destul. Spune-le tu ce vrei.

Ușa s-a trântit în urma lui, iar liniștea care a urmat a fost mai asurzitoare decât furtuna de afară. Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, simțind cum tot ce am construit împreună se destramă într-o clipă. În camera copiilor, Andreea și Radu dormeau liniștiți, neștiind că viața lor tocmai se schimbase pentru totdeauna.

Nu știu cât am stat acolo, privind în gol. Poate minute, poate ore. Gândurile mi se învârteau haotic: Ce am greșit? De ce nu am văzut semnele? Cum o să le spun copiilor? Cum o să mă descurc singură?

Dimineața m-a găsit stând pe canapea, cu ochii umflați și inima frântă. Andreea a venit prima la mine, cu pijamaua roz și părul ciufulit.

— Mami, unde e tati?

Am inspirat adânc și am încercat să-mi găsesc cuvintele.

— Tati… are nevoie de o pauză. O să stea o vreme la bunica.

Ochii ei mari s-au umplut de lacrimi.

— E vina mea? Am spart ieri cana…

Am strâns-o tare la piept și am plâns împreună. Nu era vina ei. Nu era vina nimănui. Sau poate era vina noastră, a tuturor.

Zilele care au urmat au fost un haos de telefoane, vizite la notar și discuții cu părinții mei, care nu au făcut decât să adâncească rana. Mama mea, Elena, m-a certat că nu am fost mai atentă cu Vlad.

— Bărbații trebuie ținuți aproape, Irina! Ai stat prea mult la serviciu, ai uitat de el…

Tata, Ion, a tăcut mult timp, dar într-o seară m-a luat deoparte.

— Fata tatii, nu ești prima femeie părăsită. Dar ai copii. Pentru ei trebuie să fii tare.

Cuvintele lui m-au durut și m-au întărit în același timp. Am început să mă mișc mecanic: serviciu — acasă — grădiniță — piață — acasă. Fiecare zi era o luptă cu mine însămi să nu cedez.

Vlad nu a mai dat niciun semn timp de două săptămâni. Apoi, într-o seară, m-a sunat.

— Irina, vreau divorțul. Am cunoscut pe altcineva.

Am simțit că mă sufoc. Am aruncat telefonul pe pat și am urlat în pernă până nu am mai avut aer. Trădarea lui m-a lovit mai tare decât plecarea. Nu era vorba doar despre mine — era despre noi toți, despre cei zece ani împreună, despre promisiunile făcute la altar.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză.

— Irina, te văd schimbată… Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mihaela m-a îmbrățișat strâns.

— Știu că doare acum, dar o să vezi că timpul vindecă totul. Și dacă ai nevoie de ajutor cu copiii sau cu orice… eu sunt aici.

Sprijinul ei mi-a dat curaj să merg mai departe. Am început să caut soluții: am vorbit cu șefa să-mi reducă programul ca să pot lua copiii de la grădiniță; am cerut ajutor părinților când nu mă descurcam; am început să merg la consiliere psihologică la Centrul de Sprijin pentru Femei din oraș.

Într-o zi, când mă întorceam cu copiii din parc, m-am întâlnit cu Vlad pe stradă. Era cu noua lui iubită, o femeie blondă pe care nu o cunoșteam. Andreea s-a agățat de mâna mea și a șoptit:

— Mami, cine e doamna aceea?

Vlad s-a apropiat stânjenit.

— Irina… putem vorbi?

L-am privit rece.

— Nu cred că mai avem ce discuta în fața copiilor.

A dat din cap și a plecat fără să spună nimic. În ochii lui am văzut pentru prima dată regretul.

Lunile au trecut greu. Radu a început să facă crize de plâns noaptea; Andreea s-a retras în ea însăși și nu mai voia să meargă la grădiniță. M-am simțit vinovată pentru suferința lor și am încercat să le fiu alături cât am putut. Într-o seară, după ce i-am adormit pe amândoi, m-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil. Atunci am realizat că nu pot continua așa — trebuia să mă ridic pentru ei.

Am început să fac mici schimbări: am redecorat camera copiilor împreună cu ei; am ieșit mai des în parc; am gătit rețete noi și ne-am uitat la filme vechi românești duminica seara. Încet-încet, casa noastră a prins din nou viață.

Într-o zi de primăvară, Andreea mi-a adus un desen: era ea, Radu și eu ținându-ne de mână sub un curcubeu mare.

— Uite, mami! Suntem noi trei! E frumos așa?

Am zâmbit printre lacrimi și am știut că da — era frumos așa cum era acum.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad s-a mutat definitiv cu noua lui familie și ne vedem rar la ocazii speciale pentru copii. Eu mi-am găsit liniștea — nu într-un alt bărbat sau într-o poveste nouă de iubire, ci în mine însămi și în dragostea copiilor mei.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă viața ne-ar fi dus oricum pe drumuri separate. Dar azi știu sigur: sunt mai puternică decât credeam vreodată că pot fi.

Poate că fiecare dintre noi are o noapte în care pierde totul — dar oare câți avem curajul să ne regăsim? Ce ați fi făcut voi în locul meu?