„Nu am mamă” – Povestea unei regăsiri imposibile

— Vlad, te rog, doar ascultă-mă o clipă! vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Stăteam în fața blocului vechi din cartierul nostru din Ploiești, cu valiza la picioare și inima cât un purice. Vlad, băiatul meu, avea acum 17 ani și mă privea cu ochii aceia reci, pe care nu-i cunoscusem niciodată la el.

— Nu am mamă, a spus el răspicat, fără să clipească. S-a întors și a urcat scările în fugă, lăsându-mă singură, cu privirea tuturor vecinilor ațintită asupra mea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am așezat pe bordură, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu o străină pentru propriul meu copil?

Totul a început când Vlad avea doar trei ani. Soțul meu, Lucian, ne-a părăsit într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Nu a lăsat niciun bilet, niciun semn. Pur și simplu a dispărut. Am rămas singură cu un copil mic și cu facturi neplătite. Mama mea, tanti Ileana, m-a ajutat cât a putut, dar pensia ei abia ajungea pentru medicamente.

Într-o seară, după ce Vlad adormise cu jucăria lui preferată în brațe, am luat o decizie care mi-a schimbat viața: am plecat la muncă în Italia. Am crezut că fac ce e mai bine pentru el. Am crezut că banii pe care îi voi trimite acasă îi vor aduce o viață mai bună.

— O să fie bine, mamă, mi-a spus tanti Ileana când m-a condus la autocar. Dar ochii ei erau plini de lacrimi.

Anii au trecut greu. Am spălat bătrâni, am curățat case străine, am dormit pe canapele înguste și am plâns nopți întregi după Vlad. Îi trimiteam bani lunar și îi cumpăram jucării scumpe de Crăciun și Paște. Îi scriam scrisori lungi și îi trimiteam poze cu mine lângă Colosseum sau Fontana di Trevi. Dar răspunsurile lui erau tot mai scurte.

— Mulțumesc pentru cadou, mamaie citea scrisorile lui Vlad la telefon. Dar nu-mi spunea niciodată „te iubesc”.

Când am reușit să vin acasă după șapte ani, Vlad era deja băiat mare. Nu m-a recunoscut la aeroport. S-a ascuns în spatele bunicii și nu a vrut să mă îmbrățișeze.

— De ce ai plecat? m-a întrebat într-o seară, când credea că dorm.

— Pentru tine, Vlad. Ca să ai tot ce-ți trebuie.

— Eu voiam doar să fii aici.

Cuvintele lui m-au urmărit ani la rând. Am încercat să repar totul: i-am cumpărat telefon nou, l-am dus la mare, i-am făcut tort de ziua lui. Dar între noi era mereu un zid invizibil.

Când a intrat la liceu, Vlad s-a schimbat complet. A început să iasă cu băieții din cartier, să lipsească nopțile de acasă. Mama mă suna plângând:

— Nu te mai ascultă deloc! Nu știu ce să mă fac cu el!

Am încercat să-l sun zilnic din Italia, dar nu-mi răspundea niciodată. Când veneam acasă de Crăciun sau Paște, dispărea la prieteni sau se închidea în cameră cu muzica dată tare.

Într-o zi am primit un telefon de la diriginte:

— Doamnă Popescu, Vlad are probleme la școală. A fost prins fumând pe holuri și are note proaste la matematică.

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. M-am întors definitiv acasă, lăsând totul în urmă: banii strânși cu greu, prietenele din Italia, promisiunea unui trai mai bun. Dar Vlad era deja prea departe de mine.

În seara aceea când am ajuns acasă cu valiza, l-am găsit pe Vlad pe bancă în fața blocului cu niște băieți necunoscuți.

— Vlad! Am venit acasă! Am venit pentru tine!

El s-a ridicat încet și m-a privit ca pe o străină.

— Nu am mamă. Mama mea a plecat când aveam nevoie de ea.

Apoi s-a întors și a dispărut în noapte.

Am rămas acolo mult timp după ce toți au plecat. M-am gândit la toate sacrificiile făcute și la toate greșelile mele. M-am întrebat dacă există vreo cale să repar ce am stricat sau dacă unele răni nu se vindecă niciodată.

Acum stau singură în camera copilului meu și privesc pozele vechi de pe rafturi. Îmi aud mama oftând din bucătărie și știu că și ea poartă o vinovăție asemănătoare cu a mea.

Oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă prețul plătit e sufletul copilului ei? Poate dragostea să vindece absența? Sau uneori e prea târziu pentru iertare?