„Nu e niciodată destul” – Povestea unei mame între datorie și dragoste

— Mama, chiar atât de puțin? Chiar nu v-ați gândit că merit mai mult?

Cuvintele Oanei mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile în bucătăria mică, plină de mirosul de cozonac proaspăt. Era a doua zi după nunta ei, iar casa era încă plină de resturi de flori, cutii goale de bomboane și pahare uitate pe masă. Mă simțeam epuizată, dar și ușurată că totul trecuse fără incidente majore. Sau cel puțin așa crezusem.

— Oana, am făcut tot ce am putut. Am plătit pentru tot: rochia ta, sala, muzica, fotograful… Totul a fost exact cum ai vrut tu, i-am răspuns încercând să-mi păstrez calmul.

— Da, dar toți prietenii mei au primit bani sau cadouri scumpe de la părinți! Numai eu am primit o cutie cu bijuterii și 500 de lei. E rușinos! Ce o să creadă lumea?

M-am uitat la ea și am simțit cum ceva se rupe în mine. Oana nu era un copil răsfățat, sau cel puțin așa crezusem până atunci. Dar parcă nu mai recunoșteam fata pe care o crescusem cu atâta grijă. În mintea mea se derulau toate nopțile nedormite, toate economiile puse deoparte, toate discuțiile cu soțul meu, Viorel, despre cum să facem să-i oferim o nuntă ca-n povești.

Viorel a intrat în bucătărie și a simțit tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic, doar că mama nu înțelege cât de important era pentru mine să primesc un cadou adevărat la nuntă, a spus Oana cu voce tare, privindu-l acuzator.

Viorel s-a uitat la mine și apoi la ea. A oftat adânc.

— Oana, știi foarte bine că am cheltuit toți banii pe nuntă. Dacă nu făceam asta, poate primeai mai mult. Dar ai vrut rochie de designer, ai vrut formație live și fotograf renumit. Nu poți avea totul.

Oana a dat ochii peste cap și a ieșit trântind ușa. Am rămas singuri în bucătărie.

— Maria, nu te mai consuma. Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Noi n-am avut nici jumătate din ce are ea.

Avea dreptate. Când m-am măritat eu, părinții mei mi-au dat o față de masă brodată și două perne. Atât au putut. Dar eram fericită că aveam dragostea lor și sprijinul lor moral. Acum totul se măsoară în bani și aparențe.

În zilele următoare, Oana abia dacă ne-a vorbit. S-a mutat cu soțul ei, Rareș, într-un apartament micuț pe care noi l-am mobilat din banii noștri. Mama lui Rareș nu s-a implicat deloc în organizarea nunții; a venit doar la petrecere și a plecat devreme. Tatăl lui nici atât. Tot greul a căzut pe umerii noștri.

Oana însă nu părea să vadă nimic din toate astea. Prietenele ei îi trimiteau poze cu vacanțe exotice primite cadou de la părinți sau cu plicuri pline cu bani. Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon:

— Da, mama mea e zgârcită… Nu știu ce să mai zic… Parcă nici nu-i pasă că m-am măritat…

Am simțit cum mă sufoc de durere și furie. Cum putea să spună asta? Eu care am renunțat la vacanța noastră anuală ca să-i pot plăti rochia? Eu care am muncit ore suplimentare ca să putem acoperi toate cheltuielile?

Într-o zi, am decis să vorbesc deschis cu ea. Am invitat-o la noi acasă sub pretextul că vreau să-i dau niște borcane cu zacuscă.

— Oana, trebuie să vorbim serios. Nu pot să cred că după tot ce am făcut pentru tine ai ajuns să mă vorbești de rău la prietenele tale.

— Mama, nu înțelegi… Toată lumea primește mai mult! Parcă numai eu sunt pedepsită!

— Pedepsită? Oana, tu știi cât am muncit pentru nunta ta? Tu știi câte nopți n-am dormit gândindu-mă cum să facem rost de bani? Tu știi că am renunțat la multe lucruri doar ca tu să fii fericită?

A tăcut o clipă și apoi a izbucnit:

— Dar eu n-am cerut să vă sacrificați! Eu voiam doar un cadou frumos!

M-am ridicat și i-am pus mâna pe umăr.

— Uneori dragostea se arată prin fapte, nu prin obiecte sau bani. Poate într-o zi vei înțelege asta.

A plecat fără să spună nimic. Seara aceea am plâns mult. Viorel m-a ținut în brațe și mi-a spus că timpul va rezolva totul.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră cu Oana s-a răcit. Vorbim rar și doar despre lucruri practice: facturi, rețete sau programări la medic. Mă doare fiecare conversație superficială pe care o avem.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am dat prea mult fără să cer nimic în schimb. Poate am crescut-o cu prea multă grijă și i-am ascuns greutățile vieții reale.

Dar apoi mă uit la poza ei din ziua nunții: zâmbea larg, era fericită… pentru câteva ore totul a fost perfect.

Oare va veni o zi când va înțelege cât valorează dragostea părintească? Sau trăim într-o lume în care totul se măsoară doar în bani?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe recunoștința copilului?