„Nu ești frumoasă, Irina” – Cuvintele care mi-au schimbat viața

— Nu ești frumoasă, Irina.

Cuvintele mamei mele au căzut ca o sentință într-o după-amiază de iarnă, când aveam doar zece ani. Stăteam pe marginea patului, cu genunchii la piept, încercând să-mi descurc părul încâlcit după o zi de joacă. Mama mă privea din ușă, cu ochii ei obosiți și gura strânsă. Nu știu ce a declanșat acea remarcă. Poate era supărată pe tata, poate pe viață, poate pe mine. Dar acele cuvinte s-au lipit de sufletul meu ca o pată care nu s-a mai dus niciodată.

— De ce spui asta? am întrebat cu vocea tremurândă.

— Pentru că așa e. Să nu te minți singură. Mai bine să știi adevărul de mică decât să suferi mai târziu, a răspuns ea, întorcându-se pe călcâie și lăsându-mă singură cu oglinda și cu lacrimile mele.

De atunci, fiecare privire aruncată spre mine în curtea școlii mi se părea o judecată. Colegele râdeau uneori de hainele mele vechi sau de părul meu rebel. Nu aveam bani de haine noi, iar mama spunea mereu că „nu are rost să investim în aparențe”. Tata era mai mult absent, prins între două joburi prost plătite și câteva beri la birtul din colț. Sora mea mai mică, Ana, era prea mică să înțeleagă ce se întâmplă cu mine.

Anii au trecut și am crescut cu sentimentul că trebuie să compensez lipsa frumuseții cu altceva. Am devenit silitoare la școală, sperând că măcar notele bune vor aduce un zâmbet pe chipul mamei. Dar ea părea mereu nemulțumită.

— Nu te ajută la nimic dacă nu arăți bine. Lumea nu te vede pentru cât ești de deșteaptă, ci pentru cum arăți, îmi spunea uneori, uitându-se la mine ca la o dezamăgire.

În liceu, am început să mă ascund sub haine largi și să evit oglinzile. Prietenele mele vorbeau despre băieți, despre machiaj și despre diete. Eu mă simțeam invizibilă. Odată, la o petrecere, un băiat pe nume Radu s-a apropiat de mine.

— Ești diferită față de celelalte fete, mi-a spus zâmbind.

Am simțit cum mi se încălzește fața. Poate că totuși nu sunt atât de urâtă, mi-am spus pentru o clipă. Dar apoi am auzit în minte vocea mamei: „Nu ești frumoasă.” Am fugit acasă înainte ca Radu să apuce să spună altceva.

Acasă, mama m-a întâmpinat cu aceeași privire critică.

— Unde ai fost? Sper că nu te-ai făcut de râs.

— Am fost la o petrecere…

— Mai bine stai acasă și citește o carte. Nu e pentru tine lumea asta.

Am simțit cum se prăbușește totul în mine. M-am închis în cameră și am plâns până târziu în noapte.

Anii au trecut și am intrat la facultate la București. Departe de casă, am încercat să mă reinventez. Am cunoscut-o pe Laura, colega mea de cameră, care era opusul meu: sigură pe ea, mereu aranjată și cu un zâmbet larg.

— Irina, tu chiar nu vezi cât ești de frumoasă? mi-a spus într-o seară când mă pregăteam să ies la un interviu pentru un job part-time.

— Nu glumi cu mine…

— Nu glumesc! Ai niște ochi superbi și un zâmbet cald. Trebuie doar să ai mai multă încredere în tine!

Am râs amar. Cum să am încredere când toată copilăria mi s-a spus contrariul?

Dar Laura nu a renunțat la mine. M-a convins să merg cu ea la teatru, la cafenele, la întâlniri cu prieteni noi. Încet-încet am început să mă deschid. Am început să port haine colorate, să-mi prind părul altfel, să mă uit în oglindă fără să-mi fie rușine.

Într-o zi, după un seminar, l-am întâlnit din nou pe Radu — da, același băiat din liceu! Era student la Politehnică și m-a recunoscut imediat.

— Irina! Ce surpriză! Ai rămas la fel de specială.

De data asta nu am fugit. Am stat de vorbă ore întregi despre tot ce trăisem fiecare dintre noi. La finalul serii mi-a spus:

— Sincer, mereu mi-ai plăcut pentru felul tău autentic. Nu te schimba niciodată!

Am simțit pentru prima dată că cineva mă vedea cu adevărat.

Cu timpul am început să mă iert pentru toate momentele în care m-am urât. Am început să-mi dau voie să fiu vulnerabilă și să cer ajutor atunci când aveam nevoie. Am mers chiar și la terapie — lucru despre care mama ar fi spus că e „prostie occidentală”.

Relația cu mama a rămas complicată. Când veneam acasă în vacanțe, încerca mereu să mă critice:

— Ce-i cu bluza asta? Nu te avantajează deloc…

De data asta însă îi răspundeam calm:

— Mie îmi place și mă simt bine așa cum sunt.

Nu-i plăcea răspunsul meu, dar nici nu mai avea puterea să mă rănească la fel ca înainte.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre viitorul meu („Ce rost are să visezi? Oricum nu vei reuși!”), am ieșit afară și m-am plimbat prin cartierul copilăriei mele. Am privit blocurile gri, copiii care se jucau printre mașini vechi și bătrânii care stăteau pe bănci discutând politică. Mi-am dat seama că nu vreau să rămân prizoniera trecutului meu.

Acum am 28 de ani și lucrez ca psiholog într-un centru pentru adolescenți din București. În fiecare zi văd fete care trec prin aceleași lupte ca mine: fete care cred că nu sunt destul de frumoase sau destul de bune pentru lumea asta crudă. Încerc să le spun ceea ce mi-aș fi dorit să aud eu însămi: „Ești suficient așa cum ești.”

Uneori mă întreb dacă mama mea a fost vreodată fericită cu ea însăși sau dacă doar a transmis mai departe propriile ei răni. Poate că nici ea nu a avut cine să-i spună că e frumoasă…

M-am împăcat cu ideea că nu voi primi niciodată validarea pe care am căutat-o atâția ani din partea ei. Dar am găsit-o în mine însămi și în oamenii care m-au iubit fără condiții.

Mă uit acum în oglindă și văd o femeie puternică, imperfectă dar autentică. Și mă întreb: oare câte vieți sunt distruse de niște cuvinte aruncate la nervi? Oare cât timp ne trebuie ca să ne vindecăm?