„Nu faci nimic toată ziua”: Adevărul despre maternitate pe care nimeni nu vrea să-l audă

— Ioana, iar stai pe canapea? Copilul doar doarme și mănâncă, ce faci toată ziua?
Vocea lui Radu răsună din hol, tăioasă, ca o lamă rece. Mă uit la mâinile mele, crăpate de la atâta spălat biberoane și dezinfectat jucării. Îmi vine să țip, dar nu pot. Nu mai am putere nici să plâng.

E trecut de ora șapte seara. Maria, fetița noastră de patru luni, doarme în pătuțul din colțul sufrageriei. În jurul meu, vase nespălate, hainele ei mici împrăștiate peste tot, iar eu mă simt ca o fantomă în propria casă.

— Radu, te rog… Nu e chiar așa cum crezi…
— Ce nu e așa? Ioana, eu muncesc opt ore pe zi! Tu doar stai cu copilul!

Îmi mușc buza să nu izbucnesc. Dacă ar ști el… Dacă ar simți el cum e să nu dormi nopți la rând, să sari la fiecare scâncet, să te temi că nu faci destul, că nu ești destul…

Înainte să nasc, credeam că maternitatea e ca-n reclame: zâmbete, bebeluși rozalii, familie fericită. Dar realitatea m-a lovit ca o ploaie rece de noiembrie. Maria a avut colici din prima săptămână. Plângea ore întregi, iar eu plângeam odată cu ea. Mama mea îmi spunea la telefon: „Ioana, toate am trecut prin asta. O să treacă.” Dar nu trecea. Și nu era doar oboseala fizică; era singurătatea. Prietenele mele s-au îndepărtat încet-încet. „Nu putem ieși cu tine, ai copil mic.”

Radu venea acasă târziu și obosit. Îl vedeam cum se uită la mine cu o privire care mă făcea să mă simt invizibilă. Într-o seară, după ce Maria a adormit greu, am încercat să-i spun ce simt.

— Radu, mi-e greu… Simt că nu mai pot…
El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.
— Ioana, exagerezi. Toate femeile fac copii. Nu e mare lucru.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am început să cred că poate chiar eu sunt problema. Poate nu sunt o mamă bună. Poate nu sunt o soție bună.

Într-o zi, după ce Maria a făcut febră și am stat cu ea la urgențe opt ore, Radu m-a sunat să mă întrebe dacă am spălat cămașa lui pentru serviciu. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să urlu în gând: „Nu vezi cât mă zbat? Nu vezi cât sufăr?” Dar cu voce tare am spus doar:
— Da, e spălată…

Noaptea aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Cine sunt eu acum? Unde e fata care râdea la glumele prietenilor? Unde e femeia care visa să schimbe lumea?

Mama a venit într-o zi să mă ajute. A găsit casa vraiște și pe mine cu ochii umflați de plâns.
— Ioana, trebuie să ai grijă de tine! Nu poți să le faci pe toate!
Am izbucnit:
— Dar dacă nu le fac eu, cine? Radu nici nu știe unde ținem scutecele!
Mama a oftat și mi-a spus:
— Așa sunt bărbații… Tu trebuie să fii stâlpul casei.

Dar eu nu mai voiam să fiu stâlpul nimănui. Voiam doar să fiu văzută, auzită, ajutată.

Într-o seară, când Maria avea aproape șase luni și eu eram la capătul puterilor, am avut un moment de răbufnire.
— Radu, dacă tu crezi că eu nu fac nimic toată ziua, hai schimbăm rolurile o zi! Tu stai cu Maria, eu plec de acasă.
El a râs.
— Ce poate fi așa greu?

A doua zi am plecat la mama și l-am lăsat pe Radu singur cu Maria. După patru ore m-a sunat disperat:
— Ioana, plânge non-stop! Ce fac greșit?
Am simțit pentru prima dată un strop de dreptate.

Când m-am întors acasă, Radu era palid și obosit.
— Nu mi-am imaginat că e atât de greu…
A fost pentru prima dată când m-a privit altfel.

Dar rana rămânea acolo. Pentru că nu era vorba doar despre noi doi. Era despre toate femeile care trec prin asta și nu spun nimic. Despre presiunea de a fi perfecte, despre rușinea de a cere ajutor, despre tăcerea care ne sufocă.

Sunt zile când încă mă simt invizibilă. Sunt zile când mă întreb dacă voi mai fi vreodată eu însămi sau dacă voi rămâne doar „mama Mariei”. Dar încerc să vorbesc mai deschis despre ce simt. Să cer ajutor fără vinovăție.

Poate că societatea noastră încă nu știe cum să sprijine mamele. Poate că încă ne ascundem durerile sub preșul rușinii și al aparențelor.

Dar dacă noi nu spunem adevărul despre maternitate — cine o va face?

Oare câte femei mai plâng singure în baie noaptea? Oare când vom învăța să ne ascultăm unii pe alții cu adevărat?