„Nu-i mai răsfățați pe copii!” – Povestea unei mame care a învățat echilibrul între dragoste și disciplină

— Nu-i mai răsfățați pe copii, Ioana! Nu vedeți că deja nu mai ascultă de nimeni? Am spus-o cu voce tremurată, dar hotărâtă, în timp ce ne aflam cu toții la masa din sufrageria noastră mică din Pitești. Era o seară de duminică, iar mirosul de sarmale abia scoase din cuptor plutea în aer, dar tensiunea era mai tăioasă decât orice cuțit.

Radu, fiul meu cel mare, s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, moșteniți de la tatăl lui. Ioana, nora mea, a oftat adânc și a încercat să-și păstreze calmul. Copiii lor, Daria și Vlad, se certau pe telecomandă în camera alăturată, fără să le pese de ce se întâmplă în jur.

— Mamă, nu e chiar așa… vrem doar să le oferim ce n-am avut noi. Să nu simtă lipsuri, să nu sufere…

Am simțit cum mi se strânge inima. Știam prea bine ce înseamnă lipsurile. Am crescut trei copii singură după ce soțul meu, Mihai, a murit într-un accident de muncă la combinatul chimic. Am muncit nopți întregi la croitorie ca să pun pâine pe masă. Nu am avut bani de jucării scumpe sau vacanțe la mare. Dar am avut reguli, am avut respect și am avut grijă să nu le lipsească dragostea.

— Radu, dragul mamei… nu spun să nu-i iubiți. Dar dacă le dați totul fără să ceară nimic în schimb, cum vor ști ce e efortul? Cum vor aprecia ceva?

Ioana s-a ridicat brusc de la masă.

— Victoria, nu vreau să ne certăm. Dar lumea s-a schimbat. Copiii au alte nevoi acum. Dacă nu le dăm telefoane ca ceilalți colegi, dacă nu-i lăsăm la afterschool sau la meditații scumpe… rămân în urmă!

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. Am privit spre ușa camerei copiilor. Daria avea doar 10 ani și deja vorbea cu mine ca un adult obraznic. Vlad, la 7 ani, făcea crize dacă nu primea dulciuri sau tableta.

— Și crezi că dacă le dai tot ce cer îi pregătești pentru viață? Când vor da de greu, cine îi va ajuta? Tableta?

Radu a încercat să calmeze spiritele.

— Haideți să nu ne certăm… fiecare generație are metodele ei. Dar poate are dreptate mama… poate ar trebui să fim mai fermi uneori.

Ioana m-a privit cu ochii umezi.

— Nu vreau să fiu ca mama mea… mereu rece, mereu cu reguli. Eu vreau să fiu prietena copiilor mei.

Mi-am amintit de propria mea mamă. O femeie aspră, care nu știa să spună „te iubesc”, dar care m-a învățat să fiu puternică. Poate că am suferit din cauza asta, dar am supraviețuit.

— Ioana, dragostea nu înseamnă să spui mereu „da”. Uneori „nu” e cel mai mare act de iubire. Copiii au nevoie de limite ca să se simtă în siguranță.

Am tăcut o clipă. În sufragerie s-a lăsat liniștea. Doar râsetele copiilor din camera alăturată mai umpleau casa.

— Ți-ai amintit când Radu a vrut bicicletă și nu am avut bani? A plâns o săptămână… dar când a primit-o după un an, a avut grijă de ea ca de ochii din cap. Acum copiii primesc totul instantaneu și nu mai știu să aprecieze nimic.

Ioana s-a așezat la loc și a început să plângă încet.

— Poate ai dreptate… dar mi-e frică să nu-i rănesc dacă sunt prea dură.

M-am ridicat și am mers lângă ea.

— Știu că vrei ce e mai bun pentru ei. Dar uneori „cel mai bun” e să-i lași să greșească, să lupte pentru ce-și doresc. Să știe că viața nu e doar despre a primi, ci și despre a dărui și a munci.

Radu a venit lângă noi și ne-a îmbrățișat pe amândouă.

— Hai să încercăm împreună… poate găsim un echilibru între dragoste și disciplină.

În acea seară am stat până târziu de vorbă. Am povestit despre copilăriile noastre, despre frici și speranțe. Am râs, am plâns și am făcut promisiuni.

A doua zi dimineață, Ioana i-a spus Dariei că trebuie să-și strângă singură jucăriile înainte de tabletă. Vlad a primit doar un dulce după ce și-a făcut temele. Au fost proteste, lacrimi și supărări. Dar încet-încet am văzut schimbarea: au început să aprecieze lucrurile mici, să fie mai responsabili.

Au trecut luni de atunci. Nu e ușor – uneori Ioana încă cedează rugăminților copiilor sau Radu uită să fie ferm. Dar acum suntem o echipă. Și copiii noștri cresc frumos: cu dragoste, dar și cu limite.

Mă uit la ei și mă întreb: oare generația noastră a greșit prea mult prin severitate? Sau generația lor greșește prin prea mult răsfăț? Poate adevărul e undeva la mijloc… Voi ce credeți?