Nu mai e loc pentru mama: Povestea unei iubiri materne neînțelese

— Nu poți să rămâi aici, mamă. Nu avem loc.

Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc perdeaua peste o fereastră prin care abia începeam să văd lumină. Mihai stătea în pragul ușii, cu mâinile încrucișate, evitând să mă privească în ochi. În spatele lui, Irina, nora mea, își mușca buza și se uita la podea. Valiza mea, veche și ponosită, stătea stingheră lângă mine, ca un martor tăcut al rușinii mele.

— Mihai, doar câteva zile… până îmi găsesc ceva. Nu vreau să vă încurc, am venit doar să vă ajut cu fetița, să nu mai plătiți bonă, am spus eu cu voce tremurată.

Irina a ridicat privirea și a oftat:

— Doamnă Maria, nu e vorba că nu vă vrem aici… dar avem nevoie de intimitatea noastră. Și… știți că am avut discuții pe tema asta.

Discuții. Da, știam. Încă de când Mihai s-a însurat, am simțit că locul meu s-a micșorat tot mai mult. Când era mic, eram doar noi doi. Tatăl lui ne-a părăsit când Mihai avea trei ani. Am muncit la două slujbe ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Nu am avut viață personală, nu am ieșit la cafele cu prietenele, nu am avut concedii. Totul era pentru el.

Îmi amintesc cum venea acasă plin de noroi de la fotbal și râdea cu gura până la urechi:

— Mamă, uite ce gol am dat! Ai văzut?

Îl luam în brațe și îi ștergeam genunchii juliți. Era tot universul meu. Când a crescut și a început să aducă fete acasă, mă străduiam să fiu primitoare. Dar niciuna nu rămânea prea mult. Una dintre ele mi-a spus într-o zi:

— Mihai e prea legat de dumneavoastră. Eu vreau un bărbat independent.

Atunci am simțit prima dată că dragostea mea putea fi o povară pentru el. Dar nu știam cum să mă schimb.

Când a apărut Irina, am sperat că va fi altfel. Era calmă, educată, părea să-l iubească sincer pe Mihai. La început m-a primit cu brațele deschise. Dar după nuntă, totul s-a schimbat subtil. Vizitele mele deveneau tot mai scurte, telefoanele tot mai rare.

Acum, după ce mi-am pierdut slujba la fabrică – restructurare, au zis – nu mai aveam unde să mă duc. Chiria era prea scumpă pentru pensia mea mică. Am venit la ei cu speranța că pot fi de folos: să gătesc, să fac curat, să am grijă de nepoțică.

Dar Mihai a rămas ferm:

— Mamă, trebuie să înțelegi… Avem nevoie de spațiul nostru. Și Irina e obosită după serviciu, nu vrea să simtă că e cineva mereu aici.

M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut. Unde era băiatul care venea plângând la mine când îl durea ceva? Unde era copilul care îmi spunea „mami, tu ești cea mai bună!”?

Am plecat cu valiza mea și cu sufletul golit de sens. M-am dus la sora mea, Viorica, care m-a primit fără întrebări.

— Lasă-i, Marie! Așa sunt tinerii azi. Uită repede cine i-a crescut.

Dar nu puteam uita. În fiecare seară mă uitam la telefon sperând că Mihai va suna. Uneori primeam mesaje scurte: „Suntem bine.” „Fetița are răceală.” Atât.

Într-o zi am decis să merg la blocul lor și să aștept în fața scării. Poate doar să-i văd din depărtare… Poate doar să aud glasul nepoatei mele.

Când au ieșit din bloc, Mihai m-a văzut și s-a oprit brusc:

— Mamă… ce cauți aici?

Irina s-a tras puțin în spate cu fetița în brațe.

— Am vrut doar să văd dacă sunteți bine…

Mihai s-a uitat la mine cu o privire obosită:

— Mamă, te rog… Nu ne pune într-o situație dificilă.

Am simțit că mă prăbușesc pe dinăuntru. Am plecat fără să mai spun nimic.

Seara aceea am plâns ca un copil mic. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă dragostea mea sufocantă l-a împins pe Mihai departe de mine. Dacă sacrificiul meu a fost prea mare sau prea vizibil.

Viorica m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Poate trebuie să-i lași să-și trăiască viața lor…

Dar cum poți lăsa tot ce ai iubit vreodată? Cum poți accepta că nu mai e loc pentru tine acolo unde ai pus toată inima ta?

De atunci viața mea s-a redus la tăcere și așteptare. Îmi găsesc ocupație cu treburi mici prin casă, dar gândul îmi fuge mereu la Mihai și la nepoata mea.

Uneori mă întreb: oare copiii noștri ne datorează ceva pentru tot ce am făcut pentru ei? Sau dragostea de mamă trebuie să știe când să se retragă? Voi ce credeți?