„Nu mai pot, doamnă Popescu!”: Povestea unei vecinătăți care m-a schimbat

— Nu mai pot, doamnă Popescu! Nu mai pot! am strigat, cu mâinile tremurând pe sacoșa de cumpărături, în pragul apartamentului ei sufocat de miros de medicamente și ceaiuri reci. Era a treia oară săptămâna asta când mă chema să-i aduc lapte și pâine, iar eu nu apucasem nici măcar să-mi văd copiii la față după serviciu.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi, ca ai unui copil pedepsit pe nedrept. — Dar, Maria, dacă nici tu nu mă ajuți, cine? Tu știi că fata mea nu poate veni… are copiii mici, e greu la oraș…

Mi-am mușcat buza. Îmi venea să plâng și să fug. Dar am rămas acolo, cu sufletul răvășit între milă și furie. De un an de zile, de când doamna Popescu a căzut și nu s-a mai ridicat din pat, eu am devenit omul ei bun la toate: cumpărături, facturi, medicamente, chiar și să-i schimb pansamentele uneori. Fata ei, Alina, vine rar, o dată la două luni, cu scuze și promisiuni că „data viitoare stă mai mult”.

— Doamnă Popescu, am spus printre dinți, nu vreau să fiu rea, dar nu mai pot. Am și eu viața mea. Am doi copii mici acasă, soțul meu lucrează în schimburi… Nu pot să fiu mereu aici. Poate ar fi trebuit să o rugați pe Alina să vă ia la ea cât încă puteați merge.

A tăcut. Pentru prima dată în multe luni, a tăcut. M-am simțit vinovată imediat. Știam că nu are unde să meargă; apartamentul Alinei e mic, iar ginerele ei nici nu vrea să audă de „bătrâni în casă”. Dar nu mai puteam. Începusem să simt că mă sufoc.

În blocul nostru din Pitești toată lumea știa că „Maria se ocupă de bătrâna Popescu”. Unii mă priveau admirativ pe scară, alții șușoteau că „sigur ia bani pentru asta”. Nimeni nu știa cât de greu e să fii mereu disponibil pentru altcineva când tu însuți abia te ții pe picioare.

Într-o zi, după serviciu, m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Maria dragă, iar la doamna Popescu? Nu te-ai săturat? Fata ei ce face?

— Nu știu… răspund sec. Nu e treaba mea.

Dar era treaba mea. Pentru că nu puteam s-o las singură. Pentru că mă gândeam la mama mea, care a murit singură într-un spital din București. Pentru că mă simțeam responsabilă pentru suferința altcuiva.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu și copiii mei plângeau de foame pentru că nu apucasem să gătesc nimic, soțul meu a izbucnit:

— Maria! Nu mai poți continua așa! Nu ești asistenta nimănui! Ai familie!

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Îmi venea să urlu: „Dar cine dacă nu eu?”

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Alina: „Mulțumesc că ai grijă de mama. Îmi pare rău că nu pot veni mai des.” Atât. Nicio întrebare despre cum mă simt eu sau dacă am nevoie de ceva.

În acea zi am decis să pun limite. Am sunat-o pe Alina:

— Alina, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot avea grijă de mama ta tot timpul. Am și eu o familie. Poate ar trebui să găsiți o soluție: o asistentă socială sau un azil.

A tăcut lung la telefon.

— Știu… dar mama nu vrea azil. Și nici eu nu-mi permit o asistentă.

— Atunci trebuie să veniți mai des sau să vă organizați altfel. Eu nu mai pot.

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit ca un trădător.

În următoarele zile am încercat să mă țin de hotărâre: mergeam la doamna Popescu doar o dată pe săptămână. Ea mă privea trist când plecam.

— Maria… mi-e frică singură noaptea…

— Îmi pare rău… nu pot mai mult…

Într-o seară am găsit-o plângând în pernă.

— De ce m-a lăsat Dumnezeu așa? De ce nu vine fata mea?

Nu am avut răspunsuri. Am stat lângă ea și i-am ținut mâna până a adormit.

Într-o duminică dimineață, Alina a venit pe fugă cu copiii după ea. S-au jucat puțin prin casă, au făcut gălăgie și au plecat repede. Doamna Popescu a rămas privind ușa închisă.

— Maria… tu crezi că m-au uitat?

Am dat din cap că nu, dar în sufletul meu știam adevărul: bătrânii sunt uitați ușor când devin o povară.

Acum stau pe balcon și privesc spre fereastra doamnei Popescu. Mă întreb dacă am făcut destul sau dacă am greșit punând limite. Oare cât putem duce pentru ceilalți fără să ne pierdem pe noi înșine?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină bunătatea și începe sacrificiul fără rost?