„Nu mai pot, mamă!” — Povestea unei familii destrămate de alcool și tăceri

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd așa!

Vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, cu miros de ciorbă reîncălzită și fum de țigară. Mama se oprește din spălatul vaselor, cu mâinile roșii și ochii umflați de plâns. Tata tocmai a trântit ușa, plecând iar la birtul din colț, lăsând în urmă sticle goale și promisiuni sparte. E duminică după-amiază, iar liniștea din casă e ca o rană deschisă.

— Taci, Ilinca, nu-l supăra mai rău… poate se întoarce mai devreme azi, îmi șoptește mama, încercând să-și ascundă tremurul vocii.

Dar eu nu mai pot să tac. Am șaptesprezece ani și simt că mă sufoc în casa asta. În fiecare seară, când aud cheia în ușă, stomacul mi se strânge. Va fi vesel? Va fi furios? Va arunca iar farfurii sau va adormi pe canapea, cu televizorul urlând?

Am crescut în satul ăsta mic din Bărăgan, unde toată lumea știe totul despre toți, dar nimeni nu spune nimic. Când eram mică, mă ascundeam sub masă când tata ridica vocea. Acum nu mai fug, dar nici nu pot să-l privesc în ochi. Îl iubesc și îl urăsc în același timp. Îl vreau acasă, dar nu așa.

Într-o seară de iarnă, când afară viscolea și geamurile tremurau sub vânt, tata a venit acasă mai beat ca niciodată. A început să strige la mama că nu e mâncarea caldă, că banii nu ajung, că el muncește ca un câine și noi nu știm să-l respectăm. Mama a încercat să-l liniștească, dar el a împins-o peste scaun. Am țipat la el:

— Las-o în pace! Nu vezi că ne distrugi?

S-a uitat la mine cu ochii tulburi și pentru o clipă am văzut un om străin. A ridicat mâna spre mine, dar s-a oprit. A ieșit trântind ușa și nu s-a mai întors până dimineața.

A doua zi la școală nu am putut să mă concentrez. Colegii râdeau la glumele lui Vlad și Adina, dar eu simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru. Diriginta m-a chemat după ore:

— Ilinca, ești palidă. S-a întâmplat ceva acasă?

Am dat din cap că nu. Cum să-i spun? În satul nostru nu vorbești despre astea. Rușinea e mai grea decât bătaia.

Seara, când am ajuns acasă, mama stătea pe marginea patului cu privirea pierdută.

— Mamă, de ce nu plecăm? De ce stăm aici să ne facem rău?

— Unde să mergem, fata mea? N-avem pe nimeni. Și poate se schimbă…

Dar eu știam că nu se va schimba. Tata promitea mereu că e ultima dată. Cumpăra flori de la tanti Viorica din piață și aducea ciocolată ieftină. Ne îmbrățișa și plângea că-i pare rău. Dar apoi totul o lua de la capăt.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun Mariei, cea mai bună prietenă a mea:

— La mine acasă e iadul. Tata bea și ne face viața un coșmar.

Maria m-a luat în brațe fără să spună nimic. Pentru prima dată m-am simțit ușurată că nu mai port singură povara asta.

Au trecut luni în care am încercat să-l convingem pe tata să meargă la dezalcoolizare. A râs de noi:

— Eu? Să mă duc la nebuni? Nu sunt ca ăia din oraș!

Mama a început să lucreze la croitorie ca să avem bani de pâine când tata îi cheltuia pe băutură. Eu am început să dau meditații copiilor din sat ca să-mi strâng bani pentru facultate. Visam să plec la București, să scap de tot ce mă sufoca aici.

Într-o noapte, tata a făcut un atac de panică. L-am găsit plângând în baie, cu capul între mâini.

— Iartă-mă, Ilinca… Nu știu ce-i cu mine…

L-am ținut de mână și am plâns amândoi. Pentru prima dată l-am văzut slab și speriat.

Dar a doua zi totul a revenit la normal: tăcere, frică, promisiuni uitate.

Când am luat Bac-ul și am fost acceptată la facultate în București, tata n-a zis nimic. Mama mi-a pus banii strânși într-un plic și mi-a spus:

— Du-te și fă-ți viața ta! Nu te uita înapoi.

Am plecat cu sufletul sfâșiat între vinovăție și speranță. În garsoniera din București plângeam nopți întregi de dor și teamă pentru mama. Îi trimiteam bani când puteam și o sunam zilnic.

După doi ani, mama m-a sunat într-o dimineață:

— Ilinca… tata e la spital. Ficatul lui cedează.

M-am întors acasă cu inima grea. L-am găsit pe tata slab, galben la față, cu ochii goi.

— Iartă-mă… n-am știut cum altfel să trăiesc…

L-am iertat? Nu știu nici azi dacă am putut cu adevărat. Dar am stat lângă el până la final.

Acum sunt adult și încă mă lupt cu umbrele trecutului. Încerc să nu repet greșelile părinților mei. Sufăr când aud copii spunând „tata bea” sau „mama plânge”.

Oare câți dintre noi trăim cu rușinea asta ascunsă? Câți avem curajul să vorbim despre ea? Poate dacă am vorbi mai mult, am suferi mai puțin…