„Nu mai pot să gătesc zilnic pentru el!” – Povestea unei femei care și-a pierdut vocea în propria casă

— Elena, iar ai încălzit ciorba de ieri? Ți-am spus de atâtea ori că nu pot să mănânc resturi!

Vocea lui Radu răsună din sufragerie, tăioasă, ca o lamă. Mă opresc cu polonicul în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când mă ceartă pentru că nu am gătit ceva nou. Mă uit la ceas: e abia șase dimineața. Am dormit doar patru ore, dar nu contează. Radu vrea mâncare proaspătă la micul dejun, la prânz și la cină. Nu acceptă nimic altceva.

— Radu, nu am avut timp… Am venit târziu de la serviciu aseară, am stat cu copiii la teme…

— Nu mă interesează! Dacă nu poți să ai grijă de casă, cine să o facă? Eu muncesc destul!

Mă uit la el, cu ochii roșii de oboseală. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Copiii dorm încă. Nu vreau să-i trezesc cu scandaluri. Mă întorc la aragaz și încep să prăjesc ouăle, să fierb cafeaua, să pun pâinea la prăjit. În minte îmi răsună vorbele mamei: „Femeia trebuie să țină casa. Așa am făcut și eu cu taică-tău.”

Dar mama nu lucra opt ore pe zi la birou, nu făcea naveta două ore dus-întors, nu avea doi copii care să-i ceară ajutorul la teme și nici un soț care să refuze orice fel de resturi. În casa noastră, nimic nu se aruncă, dar nici nu se mănâncă a doua zi. Paradoxul lui Radu.

La prânz, primesc un mesaj pe WhatsApp:

„Ce gătești diseară? Să nu fie iar ciorbă reîncălzită.”

Îmi vine să plâng. Colega mea, Mihaela, mă vede și oftează:

— Iar te stresezi cu Radu? Elena, tu chiar nu vezi că te exploatează?

— Nu e chiar așa… E doar pretențios la mâncare.

— Nu e normal! Eu îi dau soțului meu ce găsesc prin frigider. Dacă nu-i convine, gătește singur.

Mihaela are dreptate. Dar eu? Eu nu știu cum să spun „nu”. M-am obișnuit să fiu „femeia perfectă”: mamă bună, soție devotată, angajată model. Dar simt că mă sufoc.

Ajung acasă seara și găsesc chiuveta plină de vase. Copiii s-au descurcat cu niște sandvișuri. Radu stă pe canapea și se uită la știri.

— Ce-ai adus de mâncare?

— N-am apucat să gătesc încă… Am avut o zi grea.

— Nu mă interesează! Eu vreau mâncare caldă! Ce fel de femeie ești?

Îmi vine să arunc totul pe jos. Să plec. Dar copiii mă privesc speriați din pragul ușii. Înghit în sec și mă apuc de curățat cartofi. Îmi amintesc de tata: „Bărbatul trebuie respectat.” Dar cât să mai respect dacă eu nu mai exist?

Noaptea târziu, după ce toți dorm, mă așez pe marginea patului și plâng în tăcere. Nu mai pot. Mâinile îmi tremură de oboseală. Îmi doresc doar o zi în care să nu gătesc nimic. Să dorm până târziu. Să mă duc la film cu Mihaela sau să citesc o carte.

A doua zi dimineață, Radu mă trezește:

— Hai, Elena! E șapte fără zece! Unde-i cafeaua?

Mă ridic mecanic din pat și mă duc spre bucătărie. Pe drum, mă opresc în fața oglinzii din hol. Nu mă mai recunosc. Cine e femeia asta cu cearcăne adânci și părul prins neglijent? Unde e Elena care râdea la glumele colegilor? Care visa să scrie o carte?

La serviciu, Mihaela mă ia deoparte:

— Elena, tu chiar vrei să trăiești așa toată viața? Ai încercat vreodată să vorbești serios cu el?

— Am încercat… Dar mereu spune că exagerez sau că sunt leneșă.

— Și dacă ai înceta să gătești? Ce s-ar întâmpla?

Nu știu ce s-ar întâmpla. Poate ar pleca. Poate ar țipa. Poate ar învăța să-și facă singur o omletă.

În acea seară, când ajung acasă, copiii sunt deja la masă cu niște paste făcute de ei. Radu stă posomorât.

— N-ai gătit nimic?

— Nu.

Se ridică nervos:

— Atunci ce rost are să mai stai acasă?

Îl privesc drept în ochi pentru prima dată după mult timp:

— Poate că n-are rost…

Tace. Copiii se uită la noi speriați. Mă simt vinovată pentru că îi implic în conflictul nostru, dar nu mai pot continua așa.

În acea noapte dorm singură pe canapea. Mă gândesc la viața mea: la visele mele uitate, la cine am devenit. Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte își pierd vocea între cratițe și reproșuri?

A doua zi dimineață nu gătesc nimic. Îmi iau copiii și plec la mama pentru weekend. Radu rămâne singur acasă.

Nu știu ce va fi mai departe. Poate va înțelege ceva. Poate nu.

Dar pentru prima dată după mulți ani simt că respir.

Mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei femei într-o familie? Și cât timp mai putem trăi fără să fim văzute cu adevărat?