Nu mai pot să-l cresc pe nepotul meu: Povestea unei bunici la capătul puterilor

— Vlad, nu mai trânti ușa! am strigat, dar vocea mi s-a pierdut printre bubuiturile din hol. Aveam inima cât un purice. Era a treia oară azi când nepotul meu, Vlad, de opt ani, îmi răsturna casa cu crizele lui. Am închis ochii și am încercat să respir adânc, dar lacrimile mi-au țâșnit fără să le pot opri.

Nu știu când s-a transformat copilul ăsta blând într-un mic tiran. Poate după ce Irina, fiica mea, a început să lipsească tot mai mult de acasă. Poate după ce tatăl lui Vlad a plecat fără să se mai uite înapoi. Poate că vina e a mea, că nu am știut să spun „nu” la timp.

— Bunico, vreau tabletă! Acum! a urlat Vlad din sufragerie.

— Vlad, ai stat deja două ore. Hai să citim ceva împreună sau să ieșim în parc.

— Nu vreau! Ești rea! Mami îmi dă voie!

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Mâinile îmi tremurau. Îmi venea să fug, dar unde? Sunt bătrână, am 67 de ani și inima nu mă mai ține ca altădată. Dar ce să fac? Să-l las singur? Să-l dau afară?

Irina vine acasă târziu, mereu obosită, mereu cu ochii în telefon. Când îi spun că Vlad nu mă ascultă, ridică din umeri:

— Mamă, e copil. Lasă-l în pace. Și eu am fost așa la vârsta lui.

— Nu, Irina! Tu nu ai fost așa! Tu mă ascultai! îi răspund cu voce stinsă.

— Nu mai dramatiza! Dacă nu poți, du-l la afterschool sau găsim o bonă.

Dar cine are bani de afterschool sau bonă? Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și mâncare. Irina lucrează la supermarket pe salariu minim. Tatăl lui Vlad nu trimite niciun leu.

Într-o seară, după ce Vlad a spart o vază și a aruncat cu jucării în mine pentru că nu i-am dat dulciuri înainte de cină, am cedat. Am început să plâng în hohote. Vlad s-a uitat la mine speriat, dar nu a spus nimic. S-a retras în camera lui și a trântit ușa.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Bunico, te iubesc. Nu vreau să plângi.”

Mi s-a rupt sufletul. Dar știam că nu mai pot continua așa. Am sunat-o pe Irina la serviciu:

— Irina, trebuie să vorbim serios despre Vlad. Eu nu mai pot. Nu mai pot să fiu singură cu el toată ziua. Nu mai pot să fiu ținta furiei lui.

— Mamă, exagerezi! Toți copiii sunt nervoși uneori!

— Nu exagerez! Am nevoie de ajutor! Dacă nu găsim o soluție, va trebui să-l duci cu tine sau să găsești altceva.

A urmat o ceartă cumplită. Irina m-a acuzat că nu-mi iubesc nepotul, că sunt egoistă și că vreau să scap de el ca de o povară. Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată până în măduva oaselor.

Dar zilele au trecut și Vlad a continuat cu crizele lui: a spart telecomanda, a desenat pe pereți, a fugit din curte fără să spună nimic. M-am trezit urlând la el ca o nebună:

— Ajunge! Nu mai pot! Nu mai pot!

Vecina mea, doamna Lenuța, m-a auzit și a venit la poartă:

— Maria, ce se întâmplă? Ai nevoie de ajutor?

Am izbucnit iar în plâns:

— Nu mai pot cu Vlad! Nu mă ascultă deloc! Irina nu mă ajută!

— Of, dragă… Copiii din ziua de azi… Dar poate are nevoie de altceva. Poate ar trebui să vorbești cu cineva de la școală sau cu un psiholog.

Mi-a fost rușine să recunosc că nu știu cum să-mi cresc nepotul. Că nu mai am răbdare și nici putere. Că uneori îl privesc cu teamă și cu neputință.

Într-o zi, când Irina a venit acasă mai devreme și l-a găsit pe Vlad urlând că vrea tabletă și pe mine plângând în bucătărie, s-a uitat lung la noi amândoi.

— Mamă… poate ai dreptate. Poate chiar avem nevoie de ajutor.

Am mers împreună la școală și am vorbit cu doamna învățătoare. Ne-a recomandat un consilier școlar și ne-a spus că mulți copii trec prin perioade dificile când părinții sunt absenți sau divorțați.

A fost greu să acceptăm că avem nevoie de ajutor din afară. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat puțin: Irina încearcă să petreacă mai mult timp cu Vlad seara; eu am început să merg la grupuri de sprijin pentru bunici; Vlad merge la consilier o dată pe săptămână.

Nu e ușor și nici perfect. Sunt zile când simt că iar cedez. Dar acum știu că nu sunt singură și că nu trebuie să port tot greul pe umeri.

Poate lumea mă judecă pentru că am spus „nu mai pot”. Poate alții cred că sunt o bunică rea. Dar oare câți dintre noi recunoaștem când ajungem la capătul puterilor? Oare câți cerem ajutor înainte să fie prea târziu?