Nu mai pot să-mi primesc nora în casă după ce mi-a arătat adevărata ei față

— Nu pot să cred că ai spus asta, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Stăteam în bucătăria mea mică din Pitești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, în timp ce nora mea, Irina, își rotea ochii și își verifica telefonul, ignorându-mă complet.

— Ce-am zis, mamă? a răspuns ea, fără să ridice privirea. — Doar că nu-mi place ciorba asta. E prea grasă.

Mihai, fiul meu, se uita la noi ca la un meci de tenis. Îl vedeam cum se strânge la față, prins între două lumi: cea a copilului care nu vrea să-și supere mama și cea a bărbatului care încearcă să-și apere soția. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Irina mă făcea să mă simt ca o povară în propria casă, dar niciodată nu fusese atât de directă.

Am crescut într-o familie unde respectul era sfânt. Tata nu ridica niciodată vocea la mama, iar noi, copiii, nu ne permiteam să răspundem obraznic. Poate de aceea fiecare cuvânt tăios al Irinei mă lovea ca un bici. Dar Mihai… Mihai nu zicea nimic. Doar își băga mâinile în buzunare și ofta.

— Dacă nu-ți place, puteai să spui mai frumos, i-am șoptit, încercând să nu izbucnesc în plâns.

Irina a râs scurt:
— Mamă, suntem în 2024. Nu mai suntem pe vremea când trebuia să taci și să înghiți orice.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am muncit o viață întreagă pentru copilul meu. Am rămas văduvă de tânără și am tras din greu ca Mihai să aibă tot ce-i trebuie. L-am crescut singură, cu sacrificii pe care nimeni nu le-a văzut. Și acum… acum eram tratată ca o servitoare depășită de vremuri.

Seara aceea a continuat într-o tăcere apăsătoare. Irina a stat pe telefon, Mihai s-a uitat la televizor fără chef, iar eu am spălat vasele cu lacrimi în ochi. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea strictă? Prea protectoare? Sau poate lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă?

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, Irina deja își făcea bagajul.
— Plecăm la ai mei. Mama face niște sarmale adevărate, nu ca astea de aici.

Mihai a încercat să spună ceva, dar Irina i-a aruncat o privire care l-a redus la tăcere. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Mihai, tu chiar nu vezi cum mă tratează?

El a oftat adânc:
— Mamă, te rog… Nu vreau scandal.

Atunci am izbucnit:
— Nu e scandal! E vorba de respect! În casa mea, vreau să fiu tratată cu respect!

Irina a râs din nou:
— Dacă nu-ți convine, să nu ne mai inviți.

Și au plecat. Ușa s-a trântit cu putere și liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă. Am stat pe scaun ore întregi, uitându-mă la farfuriile goale și la masa răvășită. M-am întrebat dacă Irina are dreptate. Poate sunt eu prea sensibilă. Poate lumea chiar s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă sau soacră.

Dar apoi mi-am amintit de toate momentele când am pus binele lor înaintea fericirii mele. De toate zilele când am stat la coadă pentru lapte doar ca Mihai să aibă ce mânca. De toate serile când am adormit plângând de grija lui. Și m-am revoltat.

În zilele următoare, Mihai m-a sunat de câteva ori. Vocea lui era stinsă:
— Mamă… poate ar trebui să vorbiți voi două.

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să fiu umilită în casa mea!

El a tăcut. Știam că îl doare situația asta, dar nu putea sau nu voia să facă nimic. Irina nu m-a căutat deloc. Nici măcar un mesaj scurt: „Îmi pare rău”. Nimic.

Vecina mea, doamna Stancu, m-a întrebat într-o zi:
— Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută.

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns de mână:
— Dragă, lumea s-a schimbat… dar bunul-simț nu ar trebui să dispară niciodată.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am decis că nu mai pot accepta lipsa de respect doar pentru liniștea aparentă a familiei. Mi-am promis că data viitoare când Mihai va vrea să vină cu Irina la mine acasă, îi voi spune clar: „În casa mea se intră cu respect sau deloc.”

Dar sufletul meu e sfâșiat. Îmi iubesc fiul mai mult decât orice pe lume și mi-e teamă că-l voi pierde dacă pun piciorul în prag. Oare e corect să cer respect cu riscul de a-mi îndepărta copilul? Sau trebuie să tac și să înghit pentru liniștea lui?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin astfel de momente. Voi ce ați face în locul meu? Cât putem sacrifica din demnitatea noastră pentru copiii noștri?