Nu mai veni, mamă – Povestea unei mame rănite între adevăr și minciună

— Nu mai veni, mamă. Te rog. Nu mai vreau să te văd o vreme.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o sentință. Stăteam în holul apartamentului lor din cartierul Drumul Taberei, cu sacoșa de cumpărături încă în mână, iar Irina mă privea de după ușa bucătăriei cu o privire rece, aproape triumfătoare. Simțeam cum îmi tremură genunchii, dar am încercat să-mi păstrez demnitatea.

— Vlad, nu înțeleg… Ce s-a întâmplat? Ce-am făcut?

El s-a uitat la mine cu ochii aceia verzi, atât de asemănători cu ai tatălui lui, dar acum plini de o durere pe care nu o recunoșteam. Irina a intervenit, cu vocea ei ascuțită:

— Nu te preface că nu știi! Ai luat banii din portofelul meu! Am văzut că ai intrat în dormitor când am ieșit să duc gunoiul. Nu e prima dată când dispar bani după ce vii tu.

Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji. Cum să mă acuze de așa ceva? Eu, mama care a muncit o viață întreagă ca să nu le lipsească nimic? Eu, care am renunțat la tot pentru ei?

— Vlad, tu chiar crezi asta despre mine? Am șoptit, aproape fără glas.

El a oftat adânc și a dat din cap, evitându-mi privirea.

— Mamă, nu știu ce să mai cred. Sunt prea multe coincidențe. Te rog… lasă-ne puțin spațiu.

Am ieșit pe ușă cu sufletul făcut bucăți. Pe scara blocului, lacrimile au început să curgă fără oprire. M-am sprijinit de perete și am încercat să respir adânc. O vecină, doamna Stanciu, a trecut pe lângă mine și s-a uitat mirată:

— Ce-ai pățit, Marioara? Ești bine?

Am dat din cap că da, dar nu eram. Nu eram deloc bine. În tramvaiul 41 spre Crângași, am stat cu privirea pierdută pe geam și m-am întrebat unde am greșit. Am crescut singură doi copii după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru alta. Am tras din greu la două joburi ca să le plătesc școala și să nu simtă lipsuri. Vlad era băiatul meu cel bun, cel pe care-l țineam de mână când mergeam la doctor sau la serbări. Cum ajunsesem aici?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon zile întregi. Irina i-a interzis și surorii lui, Ana, să mă viziteze când era la ei acasă. Ana m-a sunat plângând:

— Mamă, nu pot să cred ce se întâmplă! Știu că n-ai fi făcut niciodată așa ceva!

— Lasă, mamă, nu te băga… O să treacă și asta.

Dar nu a trecut. Zilele s-au transformat în săptămâni și apoi în luni. De Crăciun am stat singură în garsoniera mea mică din Militari, cu televizorul pornit pe colinde și cu masa plină de bucate pe care nu le-a gustat nimeni. M-am uitat la poza lui Vlad micuț, cu obrajii lui dolofani și zâmbetul larg, și am plâns până am adormit cu capul pe masă.

Odată cu venirea primăverii, am încercat să-mi găsesc liniștea în grădina blocului. Am plantat flori și am vorbit cu vecinele despre vreme și prețuri la piață. Dar nimic nu umplea golul din sufletul meu. Într-o zi, Ana a venit pe furiș la mine.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva… Irina are probleme cu banii. A făcut datorii la jocuri de noroc online și îi e frică să nu afle Vlad. Cred că te-a folosit ca țap ispășitor…

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Dar Vlad? El chiar crede că sunt capabilă de așa ceva?

Ana a dat din umeri neputincioasă.

— E prins între voi două… Și el suferă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când l-am ținut în brațe pe Vlad după ce cădea și se lovea la genunchi. La toate zilele când îi făceam supa preferată sau îi citeam povești până adormea. Cum putea un om să uite atâta iubire?

Am decis să-i scriu o scrisoare. Am pus pe hârtie tot ce aveam pe suflet: durerea mea, dragostea mea pentru el și speranța că într-o zi va vedea adevărul. Am lăsat scrisoarea la cutia poștală a blocului lor și am plecat fără să mă uit înapoi.

Au trecut luni până când Vlad m-a sunat într-o seară ploioasă.

— Mamă… putem vorbi?

Vocea lui era stinsă, obosită.

— Sigur, Vlad. Oricând.

A venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Iartă-mă… Am greșit enorm. Irina mi-a recunoscut totul. Nu știu cum să repar ce-am stricat…

L-am luat în brațe și am plâns amândoi ca doi copii pierduți.

Dar rana rămâne. Chiar dacă l-am iertat pe Vlad, ceva s-a rupt în mine pentru totdeauna. Familia noastră nu va mai fi niciodată la fel.

Mă întreb uneori: câte mame trăiesc aceeași durere în tăcere? Cât de ușor se poate pierde încrederea construită într-o viață? Și oare dragostea de mamă poate vindeca orice rană?