„Nu meriți să mănânci atât!” – Povestea unei seri care mi-a schimbat viața
— Nu meriți să mănânci atât! Ți-ai văzut burta? Mi-a spus Vlad, smulgându-mi două chiftele din farfurie, în timp ce copiii se uitau la noi cu ochii mari. M-am oprit, cu furculița în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Era doar o cină obișnuită, dar pentru mine a fost momentul în care am simțit că nu mai pot.
Aveam 34 de ani, trei copii mici și o căsnicie care mă sufoca încet. Bobby are șapte ani, Mara cinci, iar micuța Ilinca abia a împlinit nouă luni. De când am născut-o pe Ilinca, nu mai știu ce înseamnă să dormi o noapte întreagă sau să ai timp pentru tine. Mă uitam la farfuria mea cu trei chiftele și cartofi piure – nu era nimic extravagant, doar că eram atât de flămândă încât simțeam că merit să mănânc liniștită.
— Vlad, te rog… am gătit toată ziua, nici nu am apucat să gust nimic, am zis încet, încercând să-mi păstrez calmul.
El a râs scurt și a împins două chiftele pe farfuria lui.
— Dacă tot vrei să slăbești, începe cu asta. Nu vreau să am lângă mine o femeie care nu are grijă de ea.
Mara s-a uitat la mine și a întrebat:
— Mami, de ce nu te lasă tati să mănânci?
Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că tatăl ei mă face să mă simt mică și urâtă? Am zâmbit forțat și am spus:
— E doar o glumă, iubita mea.
Dar nu era o glumă. Era realitatea mea de zi cu zi. Vlad nu era mereu așa – când l-am cunoscut, era atent și blând. Ne-am întâlnit la o petrecere la Irina, prietena mea din liceu. Toate fetele erau deja măritate sau aveau copii. Eu aveam aproape 29 de ani și simțeam presiunea familiei: „Când te așezi la casa ta?”
Vlad părea salvarea mea. Era sigur pe el, avea un job bun la bancă și părea că știe ce vrea. Ne-am mutat împreună după doar șase luni și la scurt timp am rămas însărcinată cu Bobby. Totul s-a schimbat după primul copil: el lucra tot mai mult, iar eu rămâneam singură acasă cu bebelușul. Încet-încet, au început reproșurile: „Nu mai arăți ca înainte”, „Te-ai neglijat”, „Ce-ai făcut toată ziua?”
La început am crezut că exagerez eu. Poate chiar trebuia să slăbesc, poate nu eram destul de bună ca mamă sau soție. Dar cu fiecare copil adus pe lume, oboseala și frustrările s-au adunat. Nu mai aveam timp nici să mă pieptăn dimineața, darămite să merg la sală sau să țin diete.
Seara aceea cu chiftelele a fost picătura care a umplut paharul. După ce am culcat copiii, Vlad s-a trântit pe canapea cu telefonul în mână.
— Nu te supăra că-ți spun adevărul. Dacă nu-ți pasă de tine, nici mie nu-mi pasă.
Am simțit cum îmi tremură mâinile. Am intrat în baie și m-am privit în oglindă. Aveam cearcăne adânci, părul prins într-un coc dezordonat și un tricou vechi plin de pete de lapte. Dar sub toate astea eram tot eu – fata care visa să fie iubită pentru cine este, nu pentru cum arată.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea – cât a suferit lângă tata, care o jignea mereu pentru că nu era „ca pe vremuri”. Mi-am jurat atunci că eu n-o să ajung ca ea. Și totuși… eram exact acolo.
A doua zi dimineață am făcut ceai pentru copii și am încercat să mă port normal. Vlad s-a dus la serviciu fără să-și ia rămas bun. Mara mi-a adus un desen: „Mami frumoasă”. Am izbucnit în plâns.
Am sunat-o pe Irina:
— Nu mai pot, Irina… Simt că mă sufoc aici.
Ea a venit imediat cu cafea și prăjituri.
— Oana, tu ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cât meriți să mănânci sau cum ar trebui să arăți!
Am râs printre lacrimi.
— Dar dacă are dreptate? Dacă chiar sunt… prea grasă?
Irina m-a privit sever:
— Nu e vorba despre kilograme! E vorba despre respect! Dacă nu te respectă acum, nu o va face niciodată.
Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Vlad a venit acasă, i-am spus că vreau să vorbim.
— Vlad, nu mai accept să mă umilești în fața copiilor. Nu sunt doar mama lor sau soția ta – sunt Oana! Și merit respect!
El a ridicat din umeri.
— Faci ce vrei. Dar dacă nu te schimbi…
Am simțit pentru prima dată că nu-mi mai este frică.
A trecut o lună de atunci. Am început să ies la plimbare cu copiii, să citesc din nou și chiar am mers la psiholog. Vlad încă e distant, dar eu simt că mă regăsesc puțin câte puțin.
Mă întreb uneori: câte femei trăiesc ca mine? Câte tac din rușine sau teamă? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Poate e timpul să ne ridicăm vocea și să cerem ceea ce merităm – respectul.