„Nu mi-e foame, doar sufăr” – Povestea lui Radu și lupta bunicii împotriva rușinii din școală

— Radu, de ce nu mănânci nimic? mă întreabă doamna învățătoare, cu vocea ei ascuțită, care parcă răsucește cuțitul în rana rușinii mele. Îmi țin privirea în farfuria goală, încercând să-mi înghit lacrimile. Copiii din jur chicotesc, iar mirosul de ciorbă caldă mă lovește în stomac ca o palmă. Nu mi-e foame, doar sufăr. Dar cum să spun asta cu voce tare?

— Nu mi-e foame, doamnă, răspund încet, dar știu că nu mă crede nimeni. Știu că toți au văzut cum doamna bucătăreasă mi-a luat farfuria, șoptindu-mi la ureche: „Nu ai plătit, dragule. Data viitoare să vii cu banii.”

În satul nostru din Moldova, toată lumea știe totul despre toți. Tata a plecat la muncă în Italia când aveam șase ani și nu s-a mai întors. Mama s-a stins de tânără, iar eu am rămas cu bunica Ileana, care mă crește cum poate din pensia ei mică. În fiecare dimineață îmi pune la pachet o felie de pâine cu magiun și mă mângâie pe creștet: „Radu, să fii cuminte și să nu te lași de carte!”

Dar într-o zi ca asta, când toți copiii primesc prânz cald la școală și eu rămân cu stomacul gol și sufletul plin de rușine, parcă nu mai pot fi nici cuminte, nici silitor. Mă simt mic și murdar, ca o pată pe fața clasei.

După ore, merg acasă cu pași grei. Bunica mă așteaptă la poartă, cu șorțul plin de făină și ochii obosiți. — Ce-ai pățit, băiete? De ce ești așa abătut?

Nu vreau să-i spun. Nu vreau să o doară și pe ea. Dar lacrimile mă trădează. — M-au dat afară din cantină… n-am avut bani… toți au râs de mine…

Bunica oftează adânc și mă strânge la piept. — Nu-i vina ta, Radu. Săracia nu-i o rușine. Rușine e să râzi de cel necăjit.

În acea seară, bunica își pune baticul negru și pleacă la școală. O văd cum se întoarce târziu, cu ochii roșii de supărare. — Am vorbit cu directoarea. I-am spus că nu suntem singurii care n-au bani. Că nu e drept să vă umilească așa. Dar mi-a zis că „regulile sunt reguli”.

— Și ce facem acum? întreb eu, cu vocea tremurândă.

— Mergem mai departe, Radu. Dar nu uităm niciodată cum ne-au făcut să ne simțim. Și poate într-o zi o să poți schimba tu ceva.

A doua zi la școală, copiii mă privesc ciudat. Unii mă evită, alții mă întreabă dacă mi-a adus bunica bani. Învățătoarea încearcă să fie drăguță: — Dacă vrei, poți mânca din porția mea.

Dar nu pot accepta mila nimănui. Prefer să-mi rod pâinea uscată pe bancă decât să fiu din nou „băiatul sărac”.

În pauză, îl aud pe Sorin râzând cu glas tare: — Uite-l pe Radu! N-are bani nici de ciorbă! Toți râd cu el. Simt cum mi se strânge inima și-mi vine să fug.

Acasă, bunica încearcă să mă înveselească: — Hai să facem gogoși! Dar nici dulceața nu mai are gust când știi că ești privit ca un nimeni.

Trec zilele și rana nu se vindecă. Într-o după-amiază, găsesc o scrisoare de la tata. Scrie că îi pare rău că nu poate trimite bani luna asta. Că muncește din greu pe șantier și că mă iubește. Dar ce folos? Dragostea nu ține de foame și nici nu șterge rușinea.

Într-o zi de vineri, directoarea vine în clasă și anunță: — De luna viitoare, copiii care nu pot plăti vor primi totuși prânz cald. Am găsit o soluție cu primarul.

Toată lumea aplaudă, dar eu știu că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă bunica mea n-ar fi avut curajul să vorbească. O privesc pe fereastră cum sapă în grădină și simt un val de recunoștință.

Dar rana rămâne acolo. Știu că mulți copii trec prin ce am trecut eu și că rușinea sărăciei e mai grea decât foamea.

Seara, stau cu bunica pe prispă și o întreb: — De ce trebuie să fie lumea atât de crudă cu cei care n-au?

Ea oftează și mă mângâie pe cap: — Poate ca să învețe cei ca tine ce înseamnă omenia.

Mă gândesc mult la asta. Oare chiar contează doar banii într-o școală? Sau ar trebui să conteze inima fiecăruia?

Voi ce credeți? Ați simțit vreodată rușinea asta care te face să vrei să dispari? Cum ați reacționa dacă ați vedea un copil umilit pentru că nu are bani?