Nu pentru ei am cumpărat această casă – Povestea unei familii încercate

— Maria, nu mai găsesc telecomanda! Ai mutat-o iar? vocea răstită a soacrei mele, Elena, răsună din sufragerie, de parcă ar fi fost mereu stăpâna casei. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc. De două luni, de când s-au mutat la noi, fiecare zi e o luptă surdă pentru spațiu, liniște și puțină intimitate.

Nu pentru ei am cumpărat această casă. Îmi amintesc perfect ziua în care Vlad și cu mine am semnat actele. Era visul nostru: o casă mică, dar luminoasă, cu o curte unde copiii să alerge în voie. Am muncit amândoi ani de zile în București, el la IT, eu contabilă la o firmă mică. Ne-am privit atunci în ochi și am știut că e începutul unei vieți noi. Dar viața are un fel crud de a-ți răsturna planurile.

Totul a început când socrul meu, Gheorghe, a făcut un accident vascular. Vlad a alergat la spital, iar eu am rămas acasă cu copiii, încercând să le explic de ce tata e atât de trist. După două săptămâni de spitalizare, Elena a venit cu propunerea: „Nu putem să-l lăsăm singur acasă. Nici eu nu mă descurc. Venim la voi doar până se pune pe picioare.”

Am acceptat fără să comentez prea mult. Era normal să-i ajutăm. Dar „doar până se pune pe picioare” s-a transformat într-o ședere permanentă. Gheorghe nu s-a mai refăcut complet, iar Elena părea să-și găsească tot mai mult locul în casa noastră.

— Maria, ai pus sare în ciorbă? Nu simt nimic! mă întreabă Elena într-o zi, în timp ce eu încerc să-l ajut pe cel mic la teme.

— Da, am pus. Poate vrei să mai adaugi tu după gust.

— Eh, nu-i nimic… fiecare cu gusturile lui…

Tonul ei pasiv-agresiv mă face să strâng din dinți. Vlad nu observă nimic sau se preface că nu vede. Seara, când copiii dorm, încerc să-i spun:

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai avem loc nici pentru noi doi.

— Ce vrei să fac? Sunt părinții mei… N-au unde să se ducă.

— Dar nici noi nu mai avem viață! Nu mai pot să mă plimb prin casă în pijama, nu mai pot să vorbesc cu tine fără să ne audă cineva… Copiii simt tensiunea asta!

Vlad oftează și mă ia în brațe, dar știu că nu are soluții. Îl iubesc pentru blândețea lui, dar uneori mi-aș dori să fie mai ferm. Să spună „ajunge”.

Într-o seară, după ce toată lumea adoarme, mă strecor în bucătărie și plâng în liniște. Mă simt invizibilă în propria casă. Dimineața trebuie să fiu iar zâmbitoare pentru copii și politicoasă cu socrii.

Tensiunile cresc pe zi ce trece. Elena critică orice: cum spăl rufele, cum gătesc, cum îi cresc pe copii. Gheorghe se uită la televizor toată ziua și oftează zgomotos dacă cineva îndrăznește să schimbe canalul.

Într-o duminică, mama mea vine în vizită. O văd cum se uită cu milă la mine.

— Maria, nu poți continua așa… O să te pierzi pe tine.

— Ce să fac? Să-i dau afară? Nu pot…

— Dar nici să te sacrifici la nesfârșit nu poți.

Cuvintele ei mă urmăresc zile întregi. Într-o seară, îl aud pe Vlad vorbind cu Elena:

— Mamă, poate ar trebui să vă gândiți la o soluție pe termen lung… Poate găsim un apartament aproape de noi…

Elena izbucnește:

— Așa ne răsplătești după o viață de muncă? Să ne arunci ca pe niște câini?

Mă simt vinovată că Vlad suferă din cauza mea. Copiii întreabă tot mai des de ce bunicii sunt mereu supărați sau de ce mami plânge uneori noaptea.

Într-o zi, explodez. După o ceartă legată de ordine prin bucătărie, îi spun Elenei:

— Știți ce? Nu mai pot! Simt că nu mai e casa mea! Nu mai sunt eu!

Se lasă o tăcere grea. Gheorghe oftează și pleacă în cameră. Elena mă privește cu ochii umezi:

— Știu că nu ne vrei aici… Dar unde să mergem?

Pentru prima dată văd frica din ochii ei. Realizez că nici pentru ei nu e ușor. Dar nici pentru mine nu mai e suportabil.

După multe discuții tensionate și lacrimi, Vlad reușește să găsească un apartament mic pentru ei aproape de noi. Mutarea e grea pentru toată lumea. Copiii plâng după bunici, iar eu mă simt vinovată că am forțat lucrurile.

Dar într-o dimineață mă trezesc și simt liniștea casei mele. Îmi beau cafeaua pe terasă și respir adânc.

M-am întrebat mult timp: cât poți sacrifica pentru familie fără să te pierzi pe tine? Unde e limita dintre iubire și renunțare la sine? Poate cineva are răspunsuri mai bune decât mine…