„Nu sunt bona familiei!” – Povestea unei decizii care a zguduit liniștea casei

— Nu pot, Ramona, chiar nu pot acum! am spus, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Mă aflam în bucătăria mamei mele, printre tăvi cu sarmale și pahare de vin, când cumnata mea a intrat val-vârtej, cu ochii scânteind de nerăbdare.

— Ce înseamnă asta? Toată lumea știe că tu nu ai copii, deci ai timp! Să nu-mi spui că ai ceva mai bun de făcut decât să stai cu Mara două ore!

Toți au tăcut. Tata s-a uitat la mine peste ochelari, mama și-a strâns buzele, iar fratele meu, Sorin, s-a făcut mic lângă frigider. Simțeam cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când Ramona mă punea în situații jenante, dar niciodată nu ridicase tonul atât de tare.

— Ramona, nu e vorba de timp. Pur și simplu nu vreau să fiu bona nimănui azi. E ziua mamei, vreau să stau cu familia, nu să alerg după Mara prin curte.

— Aha! Deci tu ești prea bună pentru noi! Să știți cu toții că de fiecare dată când am nevoie de ajutor, ea mă refuză! a strigat Ramona, arătând spre mine ca și cum aș fi fost un criminal.

Mara, fetița ei de patru ani, s-a agățat de piciorul meu și a început să plângă. M-am aplecat să o liniștesc, dar Ramona a smuls-o brusc și a ieșit trântind ușa. În urma ei a rămas o liniște apăsătoare.

— Nu trebuia să o superi așa, mi-a șoptit mama după câteva minute. Știi cât se chinuie singură cu copilul…

— Dar nu sunt responsabilitatea mea! am izbucnit eu. De fiecare dată când are nevoie de ceva, eu trebuie să sar! De ce? Doar pentru că nu am copii?

Tata a oftat și a ieșit pe terasă. Sorin s-a apropiat încet:

— Poate puteai să o ajuți doar azi… știi cum e Ramona…

— Nu e vorba doar de azi! De fiecare dată e la fel! Când eram mică, trebuia să am grijă de voi toți. Acum trebuie să am grijă de copiii voștri? Când o să fiu și eu „destul” pentru voi?

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Am ieșit din bucătărie și m-am dus în camera mea din copilărie. Pe perete încă mai era lipită poza cu mine la serbarea clasei a patra. Atunci eram „fata bună”, cea care nu refuza niciodată nimic. Dar acum? Acum eram egoista familiei.

Seara a trecut greu. La masă nimeni nu mai vorbea cu mine. Mama îmi punea mâncare în farfurie fără să mă privească. Tata s-a retras devreme. Doar Sorin mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău.”

A doua zi am primit un mesaj lung de la Ramona:
„Sper că ești mulțumită. Mara a plâns toată noaptea pentru că ai refuzat-o. Nu te mai obosi să vii la noi de Crăciun.”

Am stat cu telefonul în mână minute întregi. M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? De ce nimeni nu vede cât mă doare să fiu mereu „de serviciu” doar pentru că nu am familie proprie?

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Irina, m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Familia… mereu familia… am spus oftând.

— Știi ceva? Și eu am trecut prin asta. Toți cred că dacă nu ai copii sau soț trebuie să fii la dispoziția lor. Dar tu ai dreptul la viața ta!

Vorbele Irinei m-au făcut să plâng pe ascuns în baie. Poate că nu eram singura care simțea povara asta.

În zilele următoare, mama m-a sunat doar ca să-mi spună că „ar trebui să-mi cer scuze”. Tata nu mi-a răspuns la telefon. Sorin mi-a scris: „O să treacă.” Dar eu știam că nimic nu va mai fi la fel.

Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva familia mea mă vede doar ca pe o resursă – cineva care trebuie să fie mereu disponibil pentru ceilalți, fără să conteze ce simt eu sau ce vreau eu. De ce e atât de greu pentru ei să accepte că și eu am limite? Că și eu pot spune „nu”?

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am primit un mesaj de la Mara: un desen cu două inimi și un zâmbet mare. Am plâns iar. Poate că ea nu are nicio vină. Poate că nici Ramona nu știe cât doare să fii mereu „ultima roată”.

Dar oare chiar sunt vinovată că am spus „nu”? Sau poate că era timpul ca cineva din familie să spună „ajunge”? Dacă nu eu, atunci cine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E greșit să-ți aperi limitele chiar dacă îi rănești pe cei dragi?