Nu sunt bonă, sunt mama ta: Povestea unei mame care a spus „ajunge”

— Mamă, nu poți să vii și azi să iei copiii de la grădiniță? Am ședință până târziu și Vlad are o urgență la birou. Te rog, știi că nu avem pe cine altcineva!
Vocea Ioanei, fiica mea, răsuna în telefon cu acea notă de nerăbdare pe care o recunoșteam prea bine. Era deja a treia oară săptămâna asta. M-am uitat la ceas: era aproape ora douăsprezece. Aveam programare la medic la trei și mă gândeam că, poate, după atâta timp, aș putea să-mi iau și eu o după-amiază doar pentru mine.

Am inspirat adânc, încercând să-mi adun curajul.
— Ioana, azi chiar nu pot. Am programare la doctor și apoi voiam să merg puțin prin parc.

A urmat o tăcere grea, ca o ceață care se lasă peste câmpuri toamna.
— Bine, mamă… Dar nu știu cum o să ne descurcăm.

Am simțit vinovăția mușcându-mă de inimă. De ani de zile, de când s-a născut primul nepot, am fost acolo: la fiecare febră, la fiecare serbare, la fiecare criză de timp sau lipsă de bani. Am renunțat la ieșirile cu prietenele mele, la excursiile pe care le visam cu atâta dor după pensionare. M-am transformat încet-încet în „mama lui mama”, în bunica disponibilă non-stop, în femeia care gătește, spală și face temele cu copiii altora.

Dar azi… azi nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc.

Seara, când Ioana a venit să ia copiii, nici nu m-a privit în ochi. A strâns jucăriile cu mișcări repezi și a bombănit ceva despre cât de greu e să fii mamă în ziua de azi. Am vrut să-i spun că știu prea bine cum e — doar am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit — dar cuvintele mi-au rămas în gât.

În zilele următoare, tăcerea dintre noi s-a adâncit. Nu mă mai suna decât dacă avea nevoie de ceva. Nici nu mai întreba ce fac sau dacă sunt bine. M-am trezit singură în apartamentul meu mic din Drumul Taberei, privind pe geam la copacii desfrunziți și întrebându-mă: când am încetat să mai fiu Elena și am devenit doar „bunica”?

Într-o duminică, am decis să merg la biserică. Nu pentru că eram foarte credincioasă, ci pentru că acolo mă întâlneam uneori cu doamna Viorica și cu alte femei de vârsta mea. La finalul slujbei, ne-am așezat pe o bancă în parc și am început să povestim.

— Și tu tot cu nepoții? m-a întrebat Viorica zâmbind amar.
— Da… Dar simt că nu mai pot. Parcă nu mai am viața mea.
— Nici eu nu mai rezist. Fata mea crede că dacă sunt pensionară, trebuie să stau non-stop la dispoziția lor. Dar cine are grijă de noi?

Am simțit un nod în gât. Nu eram singura care se simțea așa. Toate femeile din jurul meu păreau prinse într-o capcană invizibilă: sacrificiul fără sfârșit pentru copii și nepoți.

În acea seară, am scris o scrisoare Ioanei. Nu aveam curaj să-i spun totul în față.

„Dragă Ioana,
Știu că viața ta e grea și că ai nevoie de ajutor. Dar și eu am nevoie să trăiesc. Să fiu Elena, nu doar mama sau bunica voastră. Te rog să înțelegi că nu pot fi mereu acolo pentru voi, oricât de mult v-aș iubi.”

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ioana la ușă cu ochii roșii de plâns.
— Mamă… De ce nu mi-ai spus până acum? Credeam că îți face plăcere… Nici nu mi-am dat seama cât te-am împovărat.

Am izbucnit amândouă în plâns. Pentru prima dată după mult timp, am vorbit deschis: despre oboseală, despre visele neîmplinite, despre dorința de a fi văzută ca om, nu ca resursă inepuizabilă.

Nu a fost ușor după aceea. Au urmat luni de adaptare: Ioana a început să caute o bonă part-time, iar eu mi-am făcut curaj să mă înscriu la un curs de pictură pentru seniori. Au fost zile când m-am simțit vinovată sau egoistă, dar încet-încet am început să mă redescopăr.

Într-o seară târzie de vară, stând pe balcon cu o cană de ceai în mână și privind luminile orașului, m-am întrebat: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru că ceilalți au nevoie de noi?

Poate că e timpul ca bunicile să-și amintească: avem dreptul la viața noastră. Voi ce credeți? Unde se termină datoria față de familie și unde începe grija față de sine?