Nu sunt doar mamă – povestea mea despre pierderea de sine și lupta pentru demnitate

„Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar o umbră în casa asta!” am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe pe micuța Ana, care plângea neîncetat. Vlad, soțul meu, nici măcar nu s-a uitat la mine. Stătea cu ochii în telefon, absent, ca și cum nu aș fi existat. Am simțit cum mi se strânge inima, cum mă sufoc între pereții aceștia care, odinioară, erau plini de râsete și speranță. Acum, totul era tăcere și distanță.

Primele luni după naștere au fost un coșmar dulce-amar. Ana era tot ce-mi dorisem vreodată, dar odată cu ea am pierdut ceva din mine. Mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Părul meu era mereu prins la repezeală, cearcănele îmi întunecau ochii, iar hainele mele preferate zăceau uitate în dulap. Nu mai eram Irina, femeia care râdea cu prietenele la o cafea, care visa la vacanțe și la carieră. Eram doar „mama Anei”.

Vlad s-a schimbat și el. La început, părea că ne susține, dar pe măsură ce nopțile nedormite se adunau, el se retrăgea tot mai mult în muncă și în lumea lui virtuală. Îl rugam să mă ajute, să stea cu Ana măcar o oră ca să pot face un duș în liniște, dar mereu avea ceva de făcut. „Irina, și eu sunt obosit. Nu vezi că muncesc toată ziua?” îmi spunea, fără să mă privească. Mă simțeam invizibilă, ca și cum rolul meu de mamă era tot ce mai conta pentru el.

Mama mea venea din când în când să mă ajute, dar nu înțelegea prin ce trec. „Așa e la început, mamă. Toate am trecut prin asta. O să-ți revii, ai să vezi.” Dar nu era doar oboseala. Era o durere surdă, o tristețe care mă apăsa zi de zi. Prietenele mele dispăruseră, fiecare cu viața ei. Simțeam că nu mai am pe nimeni. Într-o zi, am încercat să-i scriu Mariei, prietena mea din liceu. „Hei, cum ești?” am tastat, dar am șters mesajul. Ce să-i spun? Că nu mai știu cine sunt?

Într-o noapte, după ce Ana a adormit, am ieșit pe balcon și am privit orașul. Luminile blocurilor, sunetul îndepărtat al tramvaielor, mirosul de ploaie. Mi-am amintit de serile când ieșeam cu Vlad la plimbare, când visam împreună la o familie. Unde s-au dus toate astea? Am început să plâng, încet, să nu trezesc copilul. Mă simțeam atât de singură, de parcă eram prizonieră într-o viață care nu mai era a mea.

Zilele treceau una după alta, toate la fel. Mă trezeam, îi dădeam de mâncare Anei, schimbam scutece, încercam să fac ordine prin casă, să gătesc ceva rapid. Vlad venea acasă târziu, obosit, și rareori mă întreba cum mă simt. Într-o zi, am cedat. „Vlad, nu mai pot. Simt că mă pierd. Nu mai sunt eu. Nu mă mai vezi, nu mă mai asculți. Simt că nu mai contez pentru tine.”

A ridicat din umeri. „Irina, exagerezi. Ești mamă acum, asta e prioritatea. Toate femeile trec prin asta. O să-ți treacă.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Nu era doar lipsa de somn. Era lipsa de sens, de recunoaștere, de iubire. Mă uitam la Ana și o iubeam cu toată ființa mea, dar mă întrebam dacă voi mai fi vreodată altceva decât „mama ei”.

Într-o zi, am găsit curajul să merg la psiholog. Am lăsat-o pe Ana cu mama și am plecat, tremurând, spre cabinet. Doamna psiholog, o femeie blândă pe nume Camelia, m-a ascultat fără să mă judece. „Irina, ești mai mult decât rolul de mamă. Ai dreptul să te simți așa. Ai dreptul să ceri ajutor.” Am plâns în fața ei, pentru prima dată fără rușine. Am început să merg săptămânal, să vorbesc despre mine, despre visele mele, despre fricile mele. Camelia m-a învățat să-mi dau voie să fiu vulnerabilă, să cer sprijin, să nu mă mai simt vinovată că vreau să fiu și altceva decât mamă.

Încet-încet, am început să fac mici lucruri pentru mine. Să citesc câteva pagini dintr-o carte, să mă plimb singură prin parc, să beau o cafea în liniște. Am început să scriu într-un jurnal, să-mi pun pe hârtie gândurile, durerile, speranțele. Am vorbit cu Vlad, din nou și din nou, despre ce simt. Uneori mă asculta, alteori nu. Relația noastră s-a schimbat, nu știu dacă în bine sau în rău, dar am învățat să nu mai aștept totul de la el. Să mă sprijin pe mine, să-mi dau voie să exist și dincolo de maternitate.

Au trecut luni de zile. Ana a crescut, a început să râdă, să meargă de-a bușilea, să-mi spună „mama” cu cel mai dulce glas. Am început să mă bucur din nou de lucruri mici, să simt că trăiesc. Dar încă mă întreb cine sunt. Încă mă doare când Vlad mă ignoră sau când lumea mă vede doar ca pe „mama Anei”.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ana, m-am uitat în oglindă. Am văzut o femeie obosită, dar mai puternică. O femeie care a trecut prin iad și a ieșit, cumva, întreagă. Nu sunt doar mamă. Sunt Irina. Sunt femeie, fiică, prietenă, visătoare. Și merit să fiu văzută, auzită, iubită.

Mă întreb, uneori, dacă voi reuși vreodată să-mi recuperez viața de dinainte. Sau poate trebuie să-mi construiesc una nouă, cu tot ce sunt acum. Voi ce credeți? Se poate să fii mamă și, totuși, să nu te pierzi pe tine? Cum ați reușit voi să vă regăsiți?