Nu vreau să fiu doar bunica de serviciu: Povestea Elenei

— Mamă, nu poți să vii și azi să stai cu Vlad? Nu găsesc pe nimeni altcineva, te rog! vocea Ioanei răsuna în telefon, amestecată cu zgomotul străzii și cu o oboseală pe care o cunoșteam prea bine. Am privit spre geamul aburit, unde picăturile de ploaie se prelingeau încet, ca niște lacrimi. Era a treia oară săptămâna asta când mă ruga același lucru. M-am uitat la ceas: era deja trecut de zece dimineața, iar planul meu era să merg la cursul de pictură pentru seniori, primul lucru pe care mi-l permisesem pentru mine după ce am ieșit la pensie.

— Ioana, azi chiar nu pot… am cursul acela de pictură despre care ți-am spus, am încercat să spun cu blândețe, dar vocea mi s-a frânt la final.

— Serios, mamă? Un curs? Vlad are febră și eu trebuie să ajung la serviciu! Nu poți amâna?

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Mereu era ceva mai important decât dorințele mele. Mereu trebuia să fiu acolo. Pentru copii, pentru soț, pentru părinți. Acum, când credeam că pot respira și eu, că pot fi Elena și nu doar „mama” sau „bunica”, realitatea mă trăgea înapoi.

Am cedat, ca de obicei. M-am îmbrăcat repede și am ieșit în ploaie, cu pași grei. Pe drum, mă certam în gând: „E copilul tău, cum să nu ajuți? Dar până când? Când o să fie și rândul tău?”

Ajunsă la Ioana acasă, Vlad m-a întâmpinat cu ochii lui mari și umezi. S-a agățat de gâtul meu și mi-a șoptit: — Bunico, stai cu mine?

Cum să-i spun nu? Cum să nu-mi topesc inima la zâmbetul lui? Și totuși, undeva în mine, creștea o revoltă surdă. Seara, când Ioana s-a întors acasă, am încercat să-i spun ce simt.

— Ioana, știi… mi-ar plăcea să mai fac și eu ceva pentru mine. Să nu fiu mereu doar ajutorul vostru.

Ea a ridicat din umeri: — Mamă, dar tu ești pensionară! Ce altceva ai de făcut?

M-am simțit invizibilă. Ca și cum viața mea nu mai conta decât prin ceea ce puteam oferi celorlalți. În seara aceea, am plâns în tăcere. Nu pentru că nu-mi iubeam familia — îi iubeam mai mult decât orice pe lume — ci pentru că simțeam că mă pierd pe mine însămi.

A doua zi dimineață, m-a sunat fratele meu, Sorin.

— Ce faci, soră? Nu te-am mai văzut de luni bune.

— Sunt bine… adică… nu prea. Simt că nu mai am viață a mea. Sunt mereu la dispoziția tuturor.

Sorin a oftat: — Știi că mama noastră a pățit la fel. S-a stins fără să fi făcut vreodată ceva doar pentru ea. Tu nu trebuie să repeți povestea asta.

Cuvintele lui m-au urmărit toată ziua. Am început să observ cum prietenele mele treceau prin același lucru: Maria își creștea nepoții aproape zilnic, fără nicio pauză; Viorica renunțase la excursia mult visată pentru că fiica ei avea nevoie de ajutor cu copiii; Rodica nici nu-și amintea când fusese ultima dată la teatru.

Într-o seară, la o întâlnire cu ele în parc, am izbucnit:

— Nu vi se pare nedrept? De ce trebuie să fim mereu la dispoziția tuturor? De ce nu avem voie să trăim și noi?

Maria a zâmbit trist: — Pentru că așa am fost crescute. Să punem pe ceilalți pe primul loc.

— Dar dacă nu mai putem? Dacă vrem altceva?

Viorica a dat din cap: — Atunci suntem considerate egoiste. Sau ni se spune că „nu mai suntem bune de nimic”.

Am plecat acasă cu un nod în gât. În acea noapte am visat că eram pe o plajă pustie, alergam liberă, fără nicio grijă. M-am trezit cu lacrimi pe obraz.

A doua zi am decis: azi merg la cursul de pictură. Orice ar fi.

Când Ioana m-a sunat din nou:

— Mamă, poți veni azi?

Am respirat adânc și am spus:

— Azi nu pot. Am ceva important pentru mine.

A fost liniște la celălalt capăt al firului. Apoi un oftat:

— Bine… o să mă descurc.

Am simțit un val de vinovăție, dar și o ușurare imensă. La curs m-am simțit din nou vie. Am râs cu alte femei ca mine, am uitat pentru câteva ore de griji.

Seara, Ioana mi-a trimis un mesaj: „Mamă, îmi pare rău dacă te-am pus mereu pe ultimul loc. Poate ar trebui să vorbim mai des despre ce ai nevoie și tu.”

Am plâns din nou — dar de data asta de bucurie. Poate că e greu să schimbi mentalități vechi de generații. Poate că e greu să spui „nu” fără să te simți vinovată. Dar cred că merităm și noi o viață a noastră.

Mă întreb: Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Oare când vom învăța să ne iubim și pe noi însene?