Nu vreau să-mi vezi lacrimile, mamă

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă.

Cuvintele Monicăi au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din Bacău, unde aburul de la ciorba de perișoare se amesteca cu mirosul de cafea arsă. Am rămas cu lingura în aer, uitând să respir. Monika stătea în fața mea, cu ochii umezi și buzele strânse, ca și cum ar fi încercat să țină înăuntru un urlet.

— Ce-ai spus? am șoptit, de parcă dacă aș fi vorbit mai tare, totul s-ar fi destrămat.

— Nu vreau să fii acolo. Te rog să mă înțelegi.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit imediat că îi este rușine cu mine. Poate rochia mea veche, poate faptul că nu am avut niciodată bani să-i ofer tot ce și-a dorit, poate pentru că am muncit ca femeie de serviciu la liceul unde ea era elevă. Poate pentru că tatăl ei, Viorel, ne-a părăsit când avea doar opt ani și am rămas singure, eu mereu obosită, ea mereu tăcută.

— Monika, nu pot să cred… Eu sunt mama ta! Cum să nu fiu acolo?

A tăcut. S-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu ciorba care fierbea prea tare. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă vecinii prin pereții subțiri ai blocului.

Zilele următoare au fost un chin. O vedeam cum își pregătește rochia albă, cum vorbește la telefon cu viitorul soț, Rareș, și cu soacra ei, doamna Lidia, o femeie elegantă din București. Eu eram invizibilă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva atât de tare încât fiica mea să mă alunge din cea mai importantă zi a vieții ei.

Am încercat să vorbesc cu ea din nou.

— Monika, te rog… Spune-mi ce-am făcut. Dacă te-am rănit vreodată, iartă-mă! Dar nu pot să stau acasă în ziua nunții tale…

A oftat adânc și m-a privit pentru prima dată în ochi după mult timp.

— Nu e vorba despre tine, mamă… E despre mine. Despre ce simt eu când te văd acolo.

— Ce simți?

— Vinovăție. Furie. Tristețe. Toate odată. Pentru că știu cât ai suferit ca să mă crești singură. Și pentru că știu că nu pot să-ți dau înapoi anii pierduți.

Am rămas fără cuvinte. Nu mă așteptam la asta. Am crezut mereu că sacrificiile mele au fost invizibile pentru ea, dar se pare că le purta cu ea ca pe niște pietre grele.

— Dar eu nu vreau nimic de la tine! Vreau doar să fiu lângă tine…

— Știu… Dar eu nu pot să mă bucur dacă te văd plângând în biserică. Nu vreau să-mi vezi lacrimile, mamă. Nu vreau să-ți vezi propriile regrete în ochii mei.

Atunci am înțeles: Monika nu mă alunga pentru că se rușina cu mine, ci pentru că nu putea suporta povara durerii noastre comune. Pentru că fiecare moment fericit îi amintea de tot ce am pierdut împreună: copilăria ei fără tată, serile când veneam târziu acasă și adormea singură, hainele second-hand pe care le primea de la rudele din sat.

În noaptea dinaintea nunții am stat trează și m-am gândit la toate momentele când am ales munca în locul poveștilor de seară, când am ridicat tonul pentru că eram prea obosită ca să mai fiu blândă. M-am întrebat dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi putut fi o mamă mai bună.

Dimineața, Monika a venit la mine în cameră. Avea rochia pe umeraș și ochii umflați de plâns.

— Mamă… Poate totuși vrei să vii la cununia civilă? Doar acolo… Fără biserică, fără petrecere.

Am dat din cap încet. Nu era ceea ce visam, dar era ceva. Am mers împreună la primărie, ținându-ne de mână ca două surori care se tem una de alta și de lume.

La final, când toți făceau poze și râdeau, Monika s-a întors spre mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău că nu pot fi altfel, mamă… Dar te iubesc.

Am simțit atunci că toate sacrificiile mele nu au fost în zadar. Că dragostea dintre o mamă și o fiică e uneori prea mare ca să poată fi arătată în public. Câteodată doare atât de tare încât trebuie ascunsă.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu regrete nespuse? Oare câte mame și câți copii se iubesc în tăcere, fără să știe cum să-și spună adevărul? Poate că ar trebui să avem curajul să ne privim durerile în ochi și să ne iertăm unii pe alții…