Numele care apasă ca o povară

— Nu, nu vreau să-i punem numele Gheorghe! a spus Ioana, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. Stătea în picioare în mijlocul sufrageriei noastre, cu mâinile strânse pe burtica rotundă, iar Vlad, fiul meu, încerca să-i prindă privirea. Eu, pe fotoliu, simțeam cum mi se strânge inima. Gheorghe era numele tatălui meu, al bunicului meu și al meu. Era firul care ne lega pe toți bărbații din familia noastră.

— Ioana, nu înțelegi… la noi așa se face! am izbucnit eu, încercând să-mi stăpânesc vocea. E o tradiție care merge de generații. Nu e doar un nume, e identitatea noastră!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii aceia cenușii pe care i-a moștenit de la mama lui. — Tată, poate că ar trebui să ne gândim și la ce vrea Ioana. E copilul nostru…

M-am ridicat brusc. — Și eu ce sunt? Un străin? Nu contează ce simt eu? Toată viața am dus mai departe acest nume cu mândrie. Și-acum să se termine totul la mine?

Ioana a început să plângă în tăcere. Vlad a trecut lângă ea și i-a pus mâna pe umăr. Am simțit cum o furie surdă îmi urcă în piept, dar și o tristețe adâncă. M-am dus la fereastră și am privit afară, la copacul bătrân din curte, acela sub care tata îmi povestea despre rădăcini și onoare.

Am crescut într-un sat din Bărăgan, unde fiecare familie avea povestea ei. La noi, povestea era simplă: toți băieții purtau numele Gheorghe. Tata mi-a spus mereu că numele e ca o armură: te apără de uitare. Când l-am pierdut pe el, am simțit că port armura asta pentru amândoi. Când s-a născut Vlad, i-am dat numele Gheorghe ca al doilea prenume, chiar dacă soția mea a bombănit zile întregi.

Acum însă lumea s-a schimbat. Vlad și Ioana locuiesc la oraș, au alte valori. Ioana e profesoară de engleză și citește cărți despre libertate și drepturi. Dar eu? Eu am rămas cu rădăcinile mele.

Seara aceea a fost începutul unui război tăcut. Zilele următoare, Vlad venea singur pe la mine, încercând să mă convingă:

— Tată, nu vreau să ne certăm pentru un nume…

— Nu e doar un nume! E tot ce avem!

— Dar dacă ar fi fată?

— Atunci… atunci e altceva.

Dar nu era fată. La ecografie s-a văzut clar: băiat. Am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Dacă nu va purta numele Gheorghe? Ce vor spune oamenii din sat? Ce va rămâne din noi?

Într-o duminică, am chemat-o pe mama mea la noi. Are 82 de ani și încă vorbește apăsat:

— Ioana dragă, știi că la noi așa se face. Numele nu e doar pentru noi, e pentru toți cei care au fost înainte.

Ioana a oftat și a spus încet:

— Dar dacă băiatul nostru nu vrea să poarte povara asta? Dacă vrea să fie altcineva?

Mama a tăcut o clipă. — Și eu am vrut altceva când eram tânără. Dar viața nu e despre ce vrem noi mereu.

Seara târziu, Vlad m-a găsit în grădină.

— Tată… Ioana nu mai poate. Plânge mereu. Zice că nu vrea ca fiul nostru să crească simțindu-se obligat.

— Și eu ce să fac? Să uit de tata? Să mă fac că nu contează?

— Poate că putem găsi o cale de mijloc…

Am tăcut mult timp. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, la felul în care mă privea când greșeam sau când reușeam ceva. La cât de greu i-a fost să-și crească familia după război. La cât de mult a contat pentru el să duc mai departe numele.

Câteva zile mai târziu, Ioana a venit singură la mine.

— Domnule Gheorghe… Vreau să vă spun ceva sincer. Îl respect pe Vlad și vă respect familia. Dar vreau ca fiul nostru să fie liber să-și aleagă drumul. Dacă îi dăm un nume doar pentru că „așa se face”, nu-l ajutăm cu nimic.

Am privit-o mult timp fără să spun nimic. Era tânără și frumoasă, dar hotărâtă ca o stâncă.

— Știi… când eram mic, tata mă lua cu el la câmp și-mi spunea: „Numele nostru e tot ce avem.” Dar poate că greșea… Poate că avem mai mult decât atât.

Ioana a zâmbit trist.

— Vreau ca fiul nostru să știe cine este, dar să fie și liber să devină cine vrea el.

În ziua botezului am stat în biserică cu inima cât un purice. Preotul a întrebat:

— Cum îl va chema pe prunc?

Vlad s-a uitat la mine și apoi la Ioana.

— Radu Alexandru.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Dar când l-am ținut prima dată în brațe pe nepotul meu și m-a privit cu ochii lui mari și curioși, am știut că dragostea e mai mare decât orice tradiție.

Acum mă uit la Radu cum aleargă prin curte și mă întreb: oare ce contează mai mult — să duci mai departe un nume sau să fii liber să-ți alegi drumul? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu.

Oare câți dintre noi trăim cu poveri pe care nici nu le-am ales? Și dacă dragostea pentru familie ar trebui să fie mai puternică decât orice tradiție?