Numele care ne-a despărțit: Povestea unei familii românești la răscruce

— Nu, Paul, nu pot să-i dau numele ăsta! Nu vreau să-l cheme Sebastian!

Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, în timp ce eu stăteam cu capul în mâini, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară în săptămâna asta când discuția despre numele copilului nostru se transforma într-o ceartă. Ana, femeia pe care o iubesc, cu zece ani mai tânără decât mine, era hotărâtă să nu cedeze. Mama, de cealaltă parte, îmi trimitea mesaje lungi și pline de subînțelesuri despre cât de mult ar însemna pentru ea ca nepotul să poarte numele tatălui meu, Sebastian, mort acum doi ani.

— Paul, tu chiar nu vezi? E un nume vechi, prăfuit! Copilul nostru trebuie să aibă un nume modern, să nu râdă lumea de el la școală! a continuat Ana, cu ochii umezi de nervi.

Am oftat adânc. În minte mi se derulau imagini cu tata: cum mă învăța să pescuiesc pe malul Oltului, cum mă certa când chiuleam de la liceu, cum plângea la nunta mea cu Irina, prima mea soție. Tata fusese un om aspru, dar drept. Când a murit, am simțit că mi s-a rupt ceva din suflet. Poate de aceea mi se părea atât de important ca fiul meu să-i ducă numele mai departe.

— Ana, te rog… Numele ăsta înseamnă mult pentru mine. Pentru familia mea. Nu e doar despre modă sau ce zic colegii la școală. E despre rădăcini…

— Rădăcini? Paul, eu nu vreau ca băiatul nostru să fie umbra unui om pe care nici măcar nu l-am cunoscut! Eu vreau să fie el însuși!

Discuția s-a oprit brusc când telefonul a vibrat pe masă. Era mama.

„Paul, te rog frumos să nu uiți ce i-ai promis tatălui tău. Nu-l dezamăgi.”

Am simțit un nod în gât. Promisiunea… Cu câteva zile înainte să moară, tata m-a luat de mână și mi-a spus: „Dacă vei avea vreodată un băiat, să-i dai numele meu. Să nu se piardă.” Atunci am zis „Da”, fără să mă gândesc prea mult. Acum promisiunea asta atârna ca o piatră de moară între mine și Ana.

Seara, după ce Ana s-a retras supărată în dormitor, am ieșit pe balcon cu o bere și am sunat-o pe sora mea, Camelia.

— Cami, nu mai pot… Parcă sunt tras între două lumi. Ana nu vrea să audă de Sebastian. Mama mă presează…

Camelia a oftat la capătul firului.

— Paul, știi că mama exagerează uneori cu tradițiile astea. Dar și Ana… Poate ar trebui să vă gândiți la un compromis. Să-i puneți două prenume?

— Ana nici asta nu vrea… Zice că nu vrea ca băiatul nostru să fie „un monument pentru trecut”.

— Dar tu ce vrei, Paul? Tu ce simți?

Întrebarea Cameliei m-a lovit ca un duș rece. Ce voiam eu? Să-mi liniștesc mama? Să-mi păstrez promisiunea față de tata? Sau să am liniște în casă și să nu-mi pierd soția?

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Paul… Eu te iubesc. Dar simt că nu contează ce vreau eu. Că totul e despre familia ta, despre trecutul tău… Eu unde sunt în povestea asta?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Îmi pare rău… Nu vreau să te simți așa. Dar nici eu nu pot să-mi calc pe inimă…

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama a venit neanunțată cu o cutie veche plină cu poze cu tata și scrisori din armată.

— Uite, Ana… Să vezi ce om a fost Sebastian! Merită ca nepotul lui să-i poarte numele!

Ana a privit pozele fără să spună nimic. După ce mama a plecat, a izbucnit:

— Paul! Nu mai suport! Parcă trăiesc într-un muzeu al familiei tale! Eu nu sunt Irina! Eu sunt Ana! Copilul ăsta e al nostru!

Certurile au devenit zilnice. Prietenii mei au început să mă evite; la serviciu eram tot mai absent. Seara mă uitam la Ana cum doarme și mă întrebam dacă n-am greșit aducând-o în lumea mea atât de încărcată de tradiții și așteptări.

Când s-a apropiat termenul nașterii, am încercat să găsim alte variante: Vlad-Sebastian? Andrei-Sebastian? Dar Ana refuza orice combinație care includea numele tatălui meu.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă, Ana a plecat la mama ei la Pitești. Am rămas singur în apartament cu cutia de poze și promisiunea făcută unui om mort. Am plâns ca un copil.

După două zile, m-a sunat Camelia:

— Paul… Ana e la spital. A născut! E băiat! Dar… nu știu dacă vrea să vorbească cu tine acum.

Am alergat la spital cu inima cât un purice. Când am intrat în salon, Ana era palidă și obosită. În brațe ținea un bebeluș mic, cu ochii negri ca ai mei.

— Paul… L-am numit Victor.

Am simțit că mă prăbușesc. Victor… Nici urmă de Sebastian.

— De ce? am întrebat încet.

Ana m-a privit cu lacrimi în ochi:

— Pentru că vreau ca fiul nostru să fie liber. Să nu poarte povara unor promisiuni făcute înainte ca el să existe.

Am ieșit pe hol și am plâns din nou. Mama m-a sunat imediat ce a aflat:

— Cum adică Victor? Paul, ai uitat cine ești? Ai uitat ce ai promis?

Nu i-am răspuns nimic. Am stat pe bancă în fața spitalului și m-am gândit la tata. Oare ar fi fost atât de supărat pe mine? Sau ar fi înțeles că uneori dragostea pentru cei vii trebuie să fie mai puternică decât datoria față de cei plecați?

Acum stau cu Victor în brațe și îl privesc cum doarme liniștit. Mă întreb: chiar poate un nume să rupă o familie? Sau adevărata problemă e că nu știm cum să ne ascultăm unii pe alții?

Voi ce credeți? Ce ați fi făcut în locul meu?