Numele care ne desparte: Povestea unei familii sfâșiate

— Nu, Paul, nu vreau să-i punem numele Sebastian! E un nume vechi, nu se potrivește cu vremurile noastre! vocea lui Katia răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu ochii încercănați după o noapte albă, și simțeam cum în mine se adună un nor greu, gata să izbucnească.

— Dar așa îl chema pe tata… Știi cât de mult a însemnat pentru mine. Și pentru mama. E singura dorință pe care o are, să-i ducem numele mai departe. Am spus-o încet, aproape șoptit, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu sparg ceva fragil între noi.

Katia s-a ridicat brusc de la masă, cu mișcări repezite. — Paul, nu vreau să trăiesc în umbra trecutului tău! Copilul nostru merită un nume al lui, nu o povară! De ce nu poți să înțelegi?

Am rămas singur la masă, cu mâinile strânse pe ceașca de cafea. În mintea mea se derulau imagini cu tata: cum mă ținea de mână când mergeam la pescuit pe Olt, cum îmi spunea povești despre război și despre onoare. Îl pierdusem acum trei ani, iar golul lăsat de el era încă adânc. Mama nu mai era nici ea aceeași; de când a murit tata, trăia doar pentru amintiri și pentru speranța că nepotul ei îi va purta numele.

Când am cunoscut-o pe Katia, lumea mea se prăbușise. Divorțul de Irina mă lăsase gol și obosit. Katia era ca o gură de aer proaspăt: tânără, plină de viață, cu râsul ei zgomotos care umplea casa. Prietenii mei șușoteau pe la colțuri: „E prea tânără pentru el”, „Oare ce vrea de la Paul?” Dar eu nu-i ascultam. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc din nou.

Apoi a venit vestea: Katia era însărcinată. Mama a plâns de bucurie când i-am spus. — Să-i puneți numele lui tata… a murmurat ea printre lacrimi. — Să nu se piardă numele Sebastian din familia noastră.

Am crezut că va fi simplu. Dar Katia a refuzat din prima clipă. — Nu vreau să-mi strig copilul în parc „Sebastian!” Toți copiii au nume moderne acum: Luca, David, Rareș… De ce să-l condamnăm la glume proaste?

Discuțiile s-au transformat în certuri. Mama venea tot mai des la noi, cu ochii roșii și vocea tremurândă. — Paul, tu ești băiatul meu… Nu mă lăsa să mor fără să știu că numele tatălui tău merge mai departe!

Katia se închidea în dormitor după fiecare vizită a mamei mele. — M-am săturat să fiu judecată! Nu sunt destul de bună pentru familia ta? De ce trebuie să mă supun mereu dorințelor voastre?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Îmi simțeam inima sfâșiată între două lumi: una a trecutului, plină de tradiții și promisiuni nespuse; alta a prezentului, unde iubirea părea să ceară sacrificii imposibile.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Katia plângând în baie. — Paul, mi-e frică… Dacă îi punem numele Sebastian, simt că nu va fi copilul meu, ci al vostru… al familiei tale. Eu unde mai sunt?

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile reci între ale mele. — Katia, te iubesc. Dar nu pot să-mi trădez tatăl. Nu pot să-mi trădez mama. Cum să aleg?

Au urmat luni de tăcere apăsătoare. La ecografie am mers separat; la cumpărături pentru bebeluș ne certam pentru orice detaliu: culoarea pătuțului, modelul căruciorului… Totul părea contaminat de conflictul nerezolvat.

Când s-a născut băiatul nostru, am simțit o bucurie amară. L-am ținut în brațe și am știut că trebuie să aleg: între liniștea familiei mele și fericirea femeii pe care o iubeam.

La starea civilă, ofițerul ne-a întrebat simplu: — Cum îl cheamă pe băiat?

Am privit-o pe Katia; ochii ei erau roșii de oboseală și plâns. Mama stătea în spatele meu, cu mâinile împreunate ca la rugăciune.

— Sebastian… am spus încet.

Katia a izbucnit în lacrimi și a ieșit din sală fără să spună un cuvânt.

Au trecut trei luni de atunci. Katia s-a mutat la mama ei; ne vedem doar când vine să-l vadă pe Sebastian. Mama e fericită, dar casa e mai goală ca niciodată. Prietenii mă întreabă dacă a meritat sacrificiul.

Uneori îl privesc pe băiatul meu dormind și mă întreb: oare un nume poate rupe o familie? Sau poate tocmai încăpățânarea noastră de a ține cu dinții de trecut ne condamnă la singurătate?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Poate dragostea adevărată cere să renunți la tot ce credeai că e sfânt?