O alegere imposibilă: Să-mi las fiul în spital

— Nu pot, mamă! Nu pot să-l las aici! am urlat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce asistenta încerca să mă liniștească. Era trecut de miezul nopții, iar secția de neonatologie a Spitalului Județean din Pitești era scufundată într-o liniște apăsătoare, spartă doar de plânsul bebelușilor.

Mama mea, Elena, mă strângea de braț cu o forță pe care nu i-o bănuiam. — Maria, gândește-te la tine! Nu ești bine. Nu poți avea grijă de el acum. O să-l vizităm, o să fie bine, dar trebuie să te gândești la sănătatea ta!

Nu mai știam cine sunt. De când îl născusem pe Vlad, totul se schimbase. Nu simțeam nimic din ce-mi povestiseră alte femei despre bucuria maternității. În schimb, mă simțeam ca și cum cineva mi-ar fi smuls sufletul și l-ar fi aruncat într-o groapă adâncă. Mă uitam la Vlad și nu-l recunoșteam ca fiind al meu. Mă simțeam vinovată, rușinată, speriată.

Soțul meu, Radu, nu era acolo. Plecase la serviciu în Germania cu două luni înainte să nasc. Îmi promisese că se va întoarce la timp, dar nu a reușit. Vorbeam cu el la telefon, dar nu înțelegea prin ce trec. — O să fie bine, Maria! Toate mamele trec prin asta. E doar oboseala…

Dar nu era doar oboseala. Era ceva mult mai adânc și mai întunecat. În fiecare noapte, după ce asistentele îmi aduceau copilul pentru alăptat, simțeam cum mă sufoc. Mâinile îmi tremurau, inima îmi bătea haotic, iar gândurile negre nu-mi dădeau pace: „Dacă nu sunt o mamă bună? Dacă îl fac să sufere? Dacă ar fi mai bine fără mine?”

Într-o zi, când mama a venit la spital să mă vadă, m-a găsit plângând pe hol. — Trebuie să faci ceva, Maria! Nu poți continua așa! O să vorbesc cu doctorul.

Doctorița Popescu m-a privit cu blândețe peste ochelari: — Maria, ai simptome clare de depresie postnatală. Nu e vina ta. E o boală ca oricare alta și ai nevoie de ajutor. Poate ar fi mai bine ca Vlad să rămână câteva zile în spital până te pui pe picioare…

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Cum să-mi las copilul? Ce o să zică lumea? Ce o să zică vecinii din satul nostru mic de lângă Topoloveni? Știam deja răspunsurile: „Uite-o și pe asta! Nu-i pasă de copil!” sau „Așa-s fetele astea tinere, nu mai vor copii!”

În acea noapte, mama a venit cu mine la spital să semnez hârtiile pentru prelungirea internării lui Vlad. M-am uitat la el prin geamul incubatorului — era atât de mic și neajutorat! Am vrut să-l iau în brațe și să fug cu el acasă, dar nu aveam putere nici măcar să-mi țin capul sus.

— Maria, trebuie să fii tare! Pentru el! Pentru tine! mi-a șoptit mama printre lacrimi.

Am semnat cu mâna tremurândă. Asistenta mi-a luat copilul și m-a condus spre ieșire. Am simțit că mor puțin câte puțin cu fiecare pas.

Acasă, tăcerea era asurzitoare. Tata nu vorbea cu mine; îl auzeam cum bombănește prin curte: — Ce rușine! Fata mea nu-i în stare să-și crească pruncul…

Zilele au trecut greu. Mama încerca să mă ajute cum putea: gătea supa mea preferată, îmi aducea ceaiuri calde și mă ținea de mână când plângeam fără oprire. Dar tata era tot mai rece.

— Elena, fata asta are nevoie de o palmă, nu de compasiune! Ce-i cu prostiile astea? Pe vremea noastră nu exista depresie! Femeile nășteau pe câmp și mergeau la sapă a doua zi!

Mama îl certa mereu: — Las-o în pace! Nu vezi că suferă?

Într-o seară, am primit un mesaj vocal de la Radu: — Maria, te rog să fii tare! M-am interesat aici la muncă și am găsit un psiholog online cu care poți vorbi gratuit. Vrei să încercăm?

Am acceptat fără speranță. La prima ședință online cu doamna psiholog Ionescu am izbucnit în plâns înainte să apuc să spun ceva.

— Maria, ești o mamă bună pentru că îți pasă! Faptul că ai cerut ajutor arată cât de mult îl iubești pe Vlad.

Încet-încet am început să respir din nou. Mama m-a dus zilnic la spital să-l văd pe Vlad. Îl țineam la piept și îi cântam încet „Nani-nani”, chiar dacă lacrimile tot curgeau.

După două săptămâni am reușit să-l aduc acasă. Tata încă nu vorbea cu mine, dar într-o zi l-am surprins legănându-l pe Vlad în curte.

— E băiat bun… seamănă cu tine când erai mică… a murmurat el.

Familia noastră s-a schimbat după acea perioadă. Mama a devenit mai blândă, tata mai tăcut dar prezent, iar eu am învățat că e ok să ceri ajutor.

Știu că mulți încă judecă mamele care trec prin depresie postnatală sau care au nevoie de sprijin suplimentar după naștere. Dar oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când nu mai putem? Câți dintre noi știm cât de greu e să alegi între propria sănătate și copilul tău?

Poate că povestea mea îi va face pe unii să fie mai blânzi cu ei înșiși sau cu cei dragi care trec prin astfel de momente. Mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Cum ați fi găsit puterea să mergeți mai departe?