O casă împărțită: Povestea unei mame vitrege în România de azi

— Nu mai pot, Ion! Nu mai pot să-mi găsesc liniștea nici măcar în propria casă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi adun hainele de pe canapea, printre jucăriile împrăștiate de nepoții vitregi. Ion, soțul meu, stătea la masa din bucătărie, cu ziarul în mână, prefăcându-se că nu mă aude. Dar știam că mă aude. Și știam că îl doare.

Am 55 de ani și, după o viață de muncă și compromisuri, visam la o bătrânețe liniștită. Când l-am cunoscut pe Ion, văduv de câțiva ani, am crezut că am găsit omul cu care să împart tihna serilor lungi și liniștea dimineților de duminică. Dar nu am știut că „împărțitul” va deveni cuvântul-cheie al vieții mele.

Oana, fiica lui Ion din prima căsătorie, vine la noi aproape în fiecare weekend. Nu singură, ci cu cei doi copii ai ei, Radu și Ilinca. Oana e divorțată de trei ani și se luptă să-și crească singură copiii. Înțeleg greutatea ei, dar nu pot să nu simt cum fiecare vizită a lor îmi răscolește sufletul. Casa mea — sanctuarul meu — devine un câmp de bătălie: jucării peste tot, mâncare aruncată pe jos, certuri între copii, Oana mereu obosită și iritată, Ion prins la mijloc între noi două.

— Mariana, sunt copiii mei! Ce vrei să fac? Să le spun să nu mai vină? a ridicat el vocea într-o seară, după ce am încercat să-i explic cât de greu îmi este.

— Nu vreau asta! Dar nici nu mai pot să mă simt ca o străină în propria casă! De ce trebuie să mă ascund în dormitorul nostru de fiecare dată când vin?

Ion a tăcut. Știam că nu are răspuns. Știam că îl doare la fel de mult ca pe mine.

Într-o sâmbătă dimineață, când Oana a intrat pe ușă cu copiii țipând după dulciuri, am simțit cum mi se strânge inima. Ilinca a alergat direct la mine:

— Mamaie Mariana, unde e ciocolata?

Am zâmbit forțat și i-am întins o tabletă mică. Oana m-a privit cu ochii obosiți:

— Scuză-i, sunt agitați. Am avut o săptămână grea.

Am dat din cap și am început să strâng rapid cănile de cafea rămase de la micul dejun. În timp ce spălam vasele, am auzit-o pe Oana vorbind cu Ion:

— Tata, nu știu ce m-aș face fără voi. Mă simt atât de singură…

M-am oprit din spălat. M-am simțit vinovată pentru gândurile mele egoiste. Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care am încercat să mă apropii de Oana și ea m-a ținut la distanță.

— Mariana nu mă va accepta niciodată ca pe fata ei, i-a spus odată lui Ion, crezând că nu aud.

Adevărul e că nici eu nu știam dacă vreau asta. Nu voiam să-i iau locul mamei ei. Voiam doar să fiu respectată în casa mea.

Într-o seară, după ce copiii au spart o vază la care țineam enorm — era moștenire de la mama mea — am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Vreau ca în weekendurile următoare să avem și noi liniște!

Oana s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un monstru.

— Tata, hai să plecăm! Nu mai vreau să vin aici dacă Mariana nu ne suportă!

Ion s-a ridicat brusc:

— Mariana, exagerezi! Sunt copiii mei! Sunt nepoții mei!

Am plâns toată noaptea aceea. M-am simțit vinovată și totodată trădată. De ce trebuie să aleg între liniștea mea și fericirea familiei lui Ion?

A doua zi dimineață, Oana a venit la mine în bucătărie. Avea ochii umflați de plâns.

— Știu că nu e ușor pentru tine… Dar nici pentru mine nu e. N-am unde să mă duc. Mama mea a murit când eram mică… Tata e tot ce am.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe pentru prima dată. Am plâns amândouă.

— Hai să încercăm să găsim o soluție… Poate putem stabili niște reguli pentru copii… Să păstrăm ordinea… Să avem timp și pentru noi…

Oana a dat din cap.

— Mulțumesc… N-am vrut niciodată să-ți iau locul sau liniștea…

De atunci, lucrurile s-au schimbat puțin. Am făcut un program: copiii au voie să se joace doar într-o cameră; fiecare ajută la strâns; Oana gătește împreună cu mine; Ion petrece timp cu nepoții afară.

Nu e perfect. Sunt zile când mă simt invizibilă sau când dorința mea de liniște pare un lux imposibil. Dar încercăm.

Mă întreb adesea: oare cât trebuie să sacrificăm din noi pentru a păstra o familie unită? Unde se termină iubirea și unde începe nevoia de limite? Poate cineva să fie cu adevărat „acasă” într-o casă împărțită?