O Casă Impecabilă, Un Suflet Răvășit: Povestea Mea de Sub Presiunea Perfecțiunii

— Nu ai voie să ieși din casă până nu termini totul la matematică! vocea mamei răsuna ca un tunet în sufrageria noastră imaculată, unde fiecare pernuță era aranjată la milimetru și niciun fir de praf nu îndrăznea să se așeze pe mobilă. M-am uitat la ea, cu ochii umezi și pumnii strânși, simțind cum aerul devine din ce în ce mai greu de respirat.

— Dar, mamă, e ziua Laurei… am promis că merg la ea, am șoptit, sperând că poate, doar poate, va vedea cât de mult îmi doresc să fiu ca ceilalți copii.

— Promisiunile nu plătesc facturile și nu-ți aduc un viitor! a răspuns ea tăios, fără să clipească. Tatăl meu, Mihai, stătea la masă cu ziarul în față, prefăcându-se că citește, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. El nu ridica niciodată vocea, dar privirea lui dezaprobatoare era mai grea decât orice ceartă.

Așa era mereu la noi acasă: reguli stricte, program fix, note perfecte. Orice greșeală era o tragedie. Mama, Lidia, era profesoară de chimie și nu accepta nimic sub nota 10. Tata lucra la bancă și vorbea despre „viitor sigur” ca despre o religie. Eu? Eu eram doar Irina, fata care visa să picteze pereții camerei cu fluturi colorați și să cânte la chitară pe stradă.

În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă. Micul dejun se desfășura în liniște apăsătoare. Mama verifica dacă am uniforma perfect călcată, tata îmi amintea să nu uit de olimpiada de matematică. Îmi doream să țip: „Nu vreau să fiu perfectă! Vreau doar să fiu eu!” Dar nu aveam curaj.

La școală eram „fata cu părinți exigenți”. Colegii mă evitau sau mă priveau cu milă. Laura era singura care mă înțelegea. Într-o zi, după ore, m-a tras deoparte:

— Irina, hai cu mine diseară la repetiții. Nu trebuie să știe ai tăi. Ai nevoie să respiri!

Am ezitat. Mintea mea era plină de reguli și frică. Dar dorința de libertate era mai puternică decât orice teamă. Seara am mințit că merg la bibliotecă și am fugit la Laura. Am simțit pentru prima dată cum e să râzi fără să te temi că cineva te judecă.

În acea seară am cântat la chitară, am dansat și am simțit că trăiesc. Dar când am ajuns acasă, mama mă aștepta în hol, cu fața roșie de furie:

— Unde ai fost? Ai mințit! Nu te-am crescut așa!

— Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu păpușa voastră perfectă! am izbucnit eu, lacrimile curgându-mi pe obraji.

A urmat o ceartă cumplită. Tata a spus că îi dezamăgesc, mama a plâns și m-a acuzat că îi stric reputația. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Pentru prima dată m-am întrebat cine sunt eu fără toate regulile lor.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama nu-mi vorbea decât monosilabic, tata mă ignora complet. M-am simțit invizibilă în propria casă. Dar Laura nu m-a lăsat singură:

— Irina, nu ești singură. Și eu m-am certat cu ai mei când am ales să fac teatru. Dar trebuie să lupți pentru tine!

Am început să scriu poezii pe ascuns și să pictez pe foi pe care le ascundeam sub saltea. Era singura mea formă de libertate. Într-o zi, mama mi-a găsit caietul cu poezii.

— Ce-i asta? De ce pierzi timpul cu prostii? Tu trebuie să iei BAC-ul cu 10!

— Poate nu vreau să fiu ca tine! Poate vreau altceva!

A izbucnit într-un plâns nervos:

— Eu am renunțat la visurile mele pentru tine! Tot ce fac e pentru tine!

Atunci am văzut-o pentru prima dată ca pe o femeie rănită, nu doar ca pe mama severă. Am simțit milă și furie în același timp.

A venit BAC-ul. Am luat 9,70 – nu 10. Mama a tăcut o zi întreagă. Tata mi-a spus doar:

— Puteai mai mult.

Am simțit că mă prăbușesc. În noaptea aceea am scris o scrisoare:

„Dragii mei,
Nu pot trăi viața pe care voi o vreți pentru mine. Vreau să încerc să fiu fericită după regulile mele.”

Am lăsat scrisoarea pe masă și am plecat la Laura. Am stat la ea două zile. Până când mama a venit la ușă, palidă și tremurând:

— Irina… mi-e frică fără tine acasă… Poate n-am știut cum să te iubesc altfel…

Am plâns amândouă în brațe una alteia. A fost pentru prima dată când am simțit că mama mă vede cu adevărat.

Anii au trecut. Am ales să studiez arte plastice, spre disperarea părinților mei. Dar încet-încet au început să-mi accepte alegerile. Tata încă oftează când vede tablourile mele „ciudate”, dar mama vine la expoziții și îmi zâmbește timid.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Cât din ceea ce suntem e alegerea noastră și cât e doar dorința altora? Poate că adevărata perfecțiune e să ai curajul să fii tu însuți.