O decizie grea: De ce nu-i las moștenire fiului meu

— Mamă, nu înțeleg! Cum să nu-mi lași nimic? După tot ce-am muncit și eu pe lângă tine, după tot ce-am tras împreună? Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Ochii lui erau plini de furie și neîncredere, iar eu simțeam cum mi se strânge inima.

Nu era prima dată când discutam despre viitor, dar niciodată nu fusesem atât de directă. Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi țin vocea calmă, deși simțeam că mă sfâșii pe dinăuntru.

— Vlad, nu e vorba că nu te iubesc. Dar trebuie să înțelegi că viața nu-ți dă nimic pe tavă. Eu am muncit pentru fiecare leu, pentru fiecare bucată de pâine pe care am pus-o pe masă. Și vreau ca și tu să știi ce înseamnă să-ți faci singur drumul.

El a izbucnit într-un râs amar.

— Dar tu ai avut ajutor! Tata ți-a dat pensie alimentară, bunicii ne-au mai dat câte ceva… Eu ce am? O garsonieră închiriată și un job prost plătit!

M-am uitat la el și am văzut copilul care se ascundea încă sub bărbatul de 28 de ani. Îmi venea să-l iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar știam că nu mai pot face asta. Nu după tot ce se întâmplase în ultimii ani.

Am crescut doi copii singură, după ce Mihai, fostul meu soț, a plecat cu o altă femeie. Nu l-am urât niciodată – era un om decent, și-a plătit mereu datoria față de copii. Dar pensia alimentară nu era niciodată suficientă. Am lucrat ca vânzătoare la magazinul din colț, am făcut curățenie la familii mai înstărite din cartierul Cotroceni, am cusut la comandă pentru vecine. Seara, când copiii dormeau, plângeam în pernă de oboseală și frustrare.

Vlad a fost mereu rebel. Nu-i plăcea școala, chiulea, se certa cu profesoarele. Am încercat să-l țin pe linia de plutire, dar după liceu a refuzat să dea la facultate. „Ce rost are? Oricum nu găsești joburi bune fără pile”, îmi spunea mereu. L-am lăsat să-și caute drumul – poate prea mult.

În schimb, sora lui, Ioana, a fost opusul: studioasă, ambițioasă, mereu cu burse și premii. A plecat la Cluj la Medicină și acum lucrează într-un spital privat. Ne vedem rar, dar când vine acasă aduce mereu flori și vorbe bune.

În ultimii ani, Vlad a început să ceară bani din ce în ce mai des. Ba pentru chirie, ba pentru reparații la mașină, ba pentru „o urgență”. La început am dat fără să întreb. Apoi am început să pun întrebări și am descoperit că banii ajungeau la pariuri sportive sau la ieșiri cu prietenii.

— Mamă, dacă nu mă ajuți tu, cine s-o facă? Toți prietenii mei primesc bani de la părinți! Tu de ce ești altfel?

M-am simțit vinovată mult timp. Poate că n-am fost destul de prezentă, poate că am muncit prea mult și n-am avut timp să-l ascult. Dar apoi am realizat că dragostea nu înseamnă să-i dai copilului totul pe tavă. Uneori trebuie să-l lași să cadă ca să se ridice singur.

Acum câteva luni am decis să vând apartamentul moștenit de la părinții mei din Ploiești. Banii i-am pus într-un cont special pentru Ioana – nu pentru că o iubesc mai mult, ci pentru că știu că îi va folosi cu cap: poate își va deschide un cabinet sau va face un master în străinătate.

Când Vlad a aflat, a venit acasă furios.

— Deci pe ea o iubești mai mult! Pe ea o ajuți! Eu nu contez?

Am încercat să-i explic:

— Vlad, tu ai nevoie să te maturizezi. Să-ți găsești un scop. Dacă ți-aș da banii acum, i-ai risipi pe nimicuri. Și apoi ce-ai face?

A trântit ușa și n-a mai vorbit cu mine două săptămâni.

În serile acelea m-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate că da. Poate că nu există rețete perfecte pentru a fi părinte singur într-o țară ca România, unde toată lumea se descurcă cum poate și unde copiii sunt crescuți cu ideea că părinții trebuie să le lase ceva „ca să nu pornească de la zero”.

Dar eu am pornit de la zero. Și m-am ridicat singură.

Într-o seară ploioasă, Vlad s-a întors acasă. Era ud leoarcă și avea ochii roșii.

— Mamă… Poate ai dreptate. Poate chiar trebuie să-mi găsesc singur drumul. Dar mi-e frică.

L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Și mie mi-a fost frică mereu. Dar n-ai idee cât de puternic poți fi când n-ai altă opțiune.

Acum Vlad încearcă să-și găsească un job stabil. Nu e ușor – piața muncii e dură pentru tineri fără experiență și fără relații. Dar îl văd schimbat: nu mai cere bani, ci sfaturi. Uneori vine acasă abătut, alteori entuziasmat că a trecut cu bine de un interviu.

Ioana mă sună des și mă întreabă dacă Vlad e bine. Îi spun mereu adevărul: „Se descurcă. Încet-încet.”

Mă uit la ei și mă gândesc: Oare am făcut bine? Oare dragostea adevărată înseamnă să-i dai copilului totul sau să-l lași să lupte singur? Voi ce ați fi făcut în locul meu?