O găleată de roșii și o rană veche

— Iar ai venit cu roșiile astea? am întrebat-o pe Elena, soacra mea, abia stăpânindu-mi iritarea. Era a treia oară luna asta când apărea la ușa noastră cu o găleată plină de roșii din grădina ei. De data asta, însă, roșiile erau atât de moi încât abia le puteam ridica fără să le strivesc.

— Ce să fac, Irina? S-au copt toate odată! Să le arunc? Mai bine să le mâncați voi, că la voi e copilul în creștere, a răspuns ea, privind peste umărul meu spre bucătărie, unde Vlad, băiatul nostru de șapte ani, desena pe masă.

Am oftat adânc. Nu era vorba doar despre roșii. Era despre felul în care Elena se simțea datoare să ne „ajute”, dar mereu cu resturi, cu ce nu-i mai trebuia ei. Și despre cum soțul meu, Radu, nu vedea niciodată problema.

— Mulțumim, mamă, a zis el din sufragerie, fără să ridice ochii din telefon. Lasă-le acolo, Irina se descurcă.

M-am simțit din nou singură în fața unei situații care mă apăsa de ani de zile. De când ne-am mutat la casa noastră, Elena a găsit mereu motive să vină neanunțată: ba cu ouă crăpate, ba cu cartofi încolțiți, ba cu borcane de zacuscă uitate prin beci. Și mereu cu același zâmbet forțat și privire evaluatoare: „Voi nu vă descurcați fără mine.”

Am luat găleata și am început să sortez roșiile. Unele erau deja sparte, altele aveau pete negre. Vlad s-a apropiat curios.

— Mami, pot să iau una?

— Nu, puiule, nu sunt bune crude. Poate facem suc sau pastă din ele.

Elena s-a aplecat spre el și i-a întins o roșie mică și zbârcită.

— Ia uite ce frumoasă e asta! E dulce ca tine!

Vlad a zâmbit politicos și a pus-o pe masă. Am simțit un nod în gât. Nu voiam ca fiul meu să învețe să accepte orice i se dă doar pentru că vine de la familie.

După ce Elena a plecat, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Nu vezi că mama ta ne tratează ca pe un tomberon? Mereu ne aduce ce nu mai vrea ea!

— Exagerezi. Vrea doar să ne ajute. E bătrână, nu mai gândește ca noi.

— Dar Vlad? Ce învață el din asta? Că trebuie să mulțumească pentru orice rest?

Radu a ridicat din umeri și a ieșit pe terasă. M-am simțit trădată. Din nou.

Seara, am încercat să fac pastă de roșii. Bucătăria s-a umplut de miros dulceag și greu. Vlad a venit lângă mine.

— Mami, de ce ești tristă?

— Nu sunt tristă, iubire. Doar obosită.

— Bunica mi-a dat o roșie stricată. Dar eu nu vreau să o mănânc.

L-am privit lung. În ochii lui era sinceritate și o urmă de dezamăgire.

— Nu trebuie să mănânci nimic ce nu-ți place sau ce nu e bun pentru tine. Nici măcar dacă vine de la cineva drag.

A doua zi dimineață am găsit pe masă roșia zbârcită. Vlad scrisese pe un bilețel: „Nu e bună.”

Am luat găleata cu restul de roșii și am mers la Elena acasă. Am găsit-o în grădină, udând florile.

— Mamă, nu mai aduce la noi ce nu vrei tu să mănânci. Vlad merită mai mult decât resturi.

S-a uitat la mine surprinsă și rănită.

— Eu doar voiam să vă ajut…

— Atunci ajută-ne cu ceva ce contează: timp cu Vlad, povești, dragoste. Nu cu resturi.

A tăcut mult timp. Apoi a lăsat stropitoarea jos și m-a îmbrățișat stângaci.

— Poate ai dreptate… N-am știut altfel.

Când am ajuns acasă, Vlad m-a întrebat:

— Mami, bunica mai vine?

— Da, puiule. Dar data viitoare poate vine cu altceva.

În seara aceea am stat toți trei la masă și am mâncat paste cu sos de roșii făcut din cele câteva bune rămase. Am râs și am povestit despre copilăria mea la țară.

Dar în sufletul meu a rămas întrebarea: De câte ori acceptăm resturi — nu doar de mâncare, ci și de atenție sau iubire — doar pentru că vin de la cei dragi? Când învățăm să spunem „ajunge” fără să ne simțim vinovați?